Oglindă, oglindiri

Dragi cititori,

Astăzi vă dau întâlnire în faţa oglinzii. Oglinda ca obiect şi oglinda ca personaj de roman. Dacă în pagina unei cărţi nu ne putem vedea chipul după simpla logică a reflectării imaginilor, avem în schimb plăcerea de a ne regăsi în cuvintele pe care le citim ori, de ce nu, printre rânduri. Pe de altă parte trebuie să recunoaştem că, atunci când ne privim în oglindă, în noi are loc o alchimie subtilă, aceea a trecerii de la „oglindă” la „oglindire”. Cum? Printr-o orientare a privirii. Realitatea e urmată îndeaproape de vis, la fel cum prezentul unei imagini e acompaniat de salturile mentale în trecut ori în viitor. Ne desprindem de cele văzute pentru a ne delecta cu nevăzutele: nostalgia lucrurilor care au fost şi ne locuiesc încă, apoi speranţa, aşteptarea, promisiunea celor ce ar putea fi.

Oglinda e mijlocul prin care călătoresc, împreună cu personajele mele, în timp. Oglinda care populează interioarele caselor, devenind totodată personaj memorabil, leagă lumi şi destine, reconstruieşte identităţi, readuce la viaţă chipuri de odinioară… O incursiune în istoria oglinzilor ne dezvăluie când au fost inventate. Mă întreb însă când oare a avut omul curiozitatea să-şi vadă chipul şi, mai mult decât atât, când a simţit nevoia să se oglindească în aproapele său? Oglinda se obţine prin aplicarea unui strat fin de argint topit pe o suprafaţă plană de sticlă. Dar cum anume ar trebui să ne pregătim sufletul pentru a ne oglindi în cineva sau, şi mai dificil, pentru a-i îngădui cuiva să se oglindească în ceea ce suntem?… Făcând acest exerciţiu am înţeles că peste pânza diafană a sufletului trebuie să aplic un strat de admiraţie. Mergând pe firul etimologic, suntem conduşi spre o adevărată aventură. Admiraţia estompează reflexiile personalităţii noastre punându-ne în relaţie cu celălalt (-ad) şi invitându-ne totodată să-i descoperim taina, frumuseţea uimitoare (-mirus). Admiraţia e, pentru mine, locul unde începe scrisul ale cărui trepte am început să le cobor, într-o dimineaţă geroasă de ianuarie, în casa cu păuni. Acolo i-am zărit, în rama paginii neîncepute, pe Anna şi Maxim Tauber stând în faţa oglinzii veneţiene…

‘Oglindă veneţiană, 1700, colecţia John Webb’, fotografie de Charles Thurston Thompson (1816-68), Anglia, 1853. © Victoria and Albert Museum, London

(sursa foto: http://www.vam.ac.uk/blog/tales-archives/photographic-reflections-photographer-mirror)

*

„Maxim o cuprinse de talie şi o aduse în faţa oglinzii. „Oglinda, Maxim şi Anna”. O să scriu despre asta… da, cred că aşa voi face, spuse Maxim şi privirea i se aprinse, plină de nostalgie. Oglinda fusese de la bun început martorul poveştii lor, al părinţilor lui, Clara şi Maximilian Tauber şi poate chiar al celor care locuiseră în casa cu păuni încă de la 1870, anul construcţiei gravat deasupra porticului de la intrare; aceeaşi oglindă îi privea acum pe Anna şi Maxim, încadrându-le perfect imaginea, ca într-o nocturnă de Whistler. Aşezată pe singurul perete gol al sufrageriei, într-un dialog mut cu fereastra înaltă prin care lumina aluneca oblic spre tapiseria de deasupra şemineului, acea oglindă devenise un personaj important. Un martor care sfidase anii şi uitarea. Maxim aflase despre existenţa oglinzii în momentul în care fusese cât pe ce să o spargă. Şi asta într-o zi importantă în care el însuşi făcuse cunoştinţă pentru prima oară cu păunii şi casa impunătoare pe care aceştia o străjuiau… Ca oricărui copil ce descoperea o casă necunoscută, îi plăcuse să alerge prin camerele înalte, somptuoase, transformate la scurt timp după arestarea lui Maximilian Tauber în sediu de miliţie. Întoarcerea lor, a micului Maxim şi a Clarei de la Văleni pentru a strânge o parte din lucrurile familiei fusese un fapt cu totul excepţional pentru care bunica Sofia intervenise, concentrându-şi în această operaţiune întregul farmec de care mai dispunea la sfârşitul unui război în care pierduse totul. Maxim îşi însoţise mama, fusese ascultător tot drumul iar odată intrat în casa imensă străjuită de păunii cu ochi de foc, cea pe care Clara nu înceta s-o numească „casa tatălui tău”, se amuza lansând avioane de hârtie al căror elan nu îi depăşea creştetul capului. Unul dintre ele se înălţase nefiresc de sus, luat de un curent de aer atunci când Ester, cu părul roşu şi cu pistrui perfect aliniaţi de-a lungul pomeţilor înalţi, deschisese imprudentă uşa. Copilul se urcase în grabă pe un scaun şi se aruncase în gol, după avion. Cădere liberă, urmată de un ţipăt ascuţit şi de zgomotul camuflat al unei mâini care se agaţă, în disperare, de piciorul abajurului fixat pe şemineu. Odată ajuns la înălţimea aceea considerabilă în raport cu propriile dimensiuni, oglinda ovală cu rama sculptată în lemn de abanos l-a privit încruntată pe Maxim. Sau poate că era propria lui privire, de copil speriat la gândul că oglinda îl va urma în cădere şi se va sparge în bucăţi. Dar braţul ferm al Esterei l-a prins la timp, înainte ca ceva din ceea ce îşi imaginase să se fi întâmplat cu adevărat. Din acea clipă Maxim a rămas fascinat de existenţa obiectelor care trimiteau înapoi reflexia propriei înfăţişări, ca o apă care nu curge ci rămâne acolo, fixată pe perete, în poziţie de drepţi. „Ce se întâmplă?” „Nimic doamnă, nimic… eu sunt, mi-au dat drumul mai târziu de la muncă.” Clara Tauber presimţise că ceva se întâmpla în sufragerie în timp ce aduna grăbită lucrurile din dormitor. Era obişnuită cu ideea celor două vieţi paralele, a ei şi a soţului, Maximilian, care se desfăşurau de cele mai multe ori în camere separate. Covorul persan din sufragerie absorbea zgomotele ca prin farmec, chiar şi pe cele mai mici şi poate la fel de neînsemnate ca o mulţime de insecte de toate formele şi culorile în iarba înaltă din grădina casei, în nopţile lungi de vară. Cu toate astea, ea pândea reuşind să desluşească mişcările soţului ei, chiar şi tristeţea lui nemărturisită…

„Dacă nu stai cuminte, doamna Clara o să se supere”, îi spuse Ester cu degetul apăsat pe buze apoi îşi şterse fruntea de sudoare şi se aşeză în genunchii care încă îi tremurau. Oglinda fusese salvată, la fel şi copilul neastâmpărat, la fel şi amintirile ei. Acolo, în faţa acelei oglinzi obişnuia să-l vadă pe generalul Maximilian Tauber verificându-şi conştiincios uniforma; acolo se oprea, sobru şi rece, profilul doamnei Clara înainte de a lua o hotărâre; tot acolo, în apele tari ale oglinzii veneţiene se pierduse umbra doctorului Richter plecat pe front în 1940, în Basarabia. „Basarabia, un sătuc mic, atât a fost… dar l-am pierdut…” Fuseseră ultimele cuvinte ale tatălui ei care aveau să ajungă la Ester mulţi ani după ce războiul se terminase, pe un petic de hârtie mototolită… Să nu mai arunci avioanele pe sus, plimbă-le pe covor… imaginează-ţi că sunt maşini, îi spusese femeia necunoscută în timp ce o ajuta pe doamna Clara să coboare tapiseria de deasupra şemineului… Iacob şi Îngerul se priveau, la jumătatea drumului dintre încrâncenare şi îmbrăţişare. Da, cât să fi trecut de atunci? Oglinda încă mai păstra în limpezimile ei acea întâmplare ajutându-l să-şi amintească şi să brodeze, cu firul de argint al imaginaţiei, chiar și lucrurile pe care nu le trăise el însuşi. Aluneca în trecut, îşi închipuia cu nemărturisită voluptate, putând aproape să vadă cu ochii minţii lumina incandescentă a candelabrului cu douăzeci de braţe şi ciucuri de cristal, aprins în toiul nopţii în care Maximilian fusese arestat. Într-adevăr, soarele de cristal pe care „oamenii mari” aveau voie să-l aprindă oricând voiau şi despre a cărui existenţă Maxim avea să afle doar din poveştile bunicii Sofia era doar unul artificial care lumina un paradis de mucava; unul pe care generalul Tauber se străduise să-l păstreze intact în anii grei ai războiului. „Nu e nimic, nu s-a întâmplat nimic, mergeţi la culcare.” Cu acest ultim ordin al generalului, în cămaşă de noapte dar la fel de marţial de parcă s-ar fi aflat pe câmpul de bătălie, familia Tauber s-a supus. Uşa de la intrare s-a închis greu în urma lui. Soarele de cristal nu avea să mai lumineze niciodată din înaltul sufrageriei casa cu păuni; în ziua următoare, un detaşament din partea organizaţiei de partid venise să strângă grijuliu cristalele şi candelabrul rămăsese atârnând gol, ca un copac cu crengile uscate, numai bun de pus pe foc. Focul care ardea mocnit în ochii doamnei Clara, roşii de plâns. Generalul cu tâmplele albite înainte de vreme mai privise o ultimă oară lupta lui Iacob cu Îngerul şi, poate că pentru prima oară în viaţa lui, a avut sentimentul unei înfrângeri. Apoi, fiindcă ochii doamnei Clara erau mai aprinşi decât ai îngerului a simţit, poate tot pentru prima dată că, omeneşte vorbind, greşise. Oglinda fusese martorul tăcut al dramelor care zguduiseră ultimele două generaţii ale familiei Tauber. Era lucrul de preţ care nu fusese luat fiindcă „partidul” nu avea nevoie de oglinzi. „Trebuia să fi plecat, de ce nu am fugit când am avut prilejul? De ce să te sacrifici pentru o ţară care nici măcar nu e a ta?” Aşa l-a întrebat Clara, cu glasul sugrumat de neputinţă, pe generalul Maximilian Tauber care rămăsese înfipt în cămaşa de noapte ca într-o pânză a morţii. Onoarea nu ţine cont de graniţe, de mărunţişuri politice, i-a răspuns. Ia te uită, lupta lui Iacob cu Îngerul… Tapiseria privea înapoi în ochii doamnei Tauber, impasibilă în lumina crudă a dimineţii, de parcă i-ar fi spus să se pregătească pentru ceea ce avea să urmeze. Comitetul însărcinat cu confiscarea bunurilor de valoare mai strânsese şi covorul persan din sufragerie astfel încât parchetul semăna acum cu o gingie goală pe care paşii făceau „clac – clac.” Micului Maxim îi plăcuse grozav această descoperire şi nu se mai sătura să se joace „de-a castanietele.” Hohotele lui de râs nu mai erau acum oprite decât de draperiile groase coborâte peste ferestrele înalte care ascundeau trecătorilor spectacolul trist din casa cu păuni… După mai bine de treizeci de ani, Maxim continua să privească în oglindă chipurile celor care nu mai existau şi a căror voce devenea din ce în ce mai distantă. Dispărură cu totul atunci când Anna tresări, desprinzându-se din strânsoarea lui.

*

…Care este primul cuvânt care vă vine în minte ascultând peisajul pe care tocmai vi-l descriu, cu primele măsuri din Durand?… Ce este muzica?… Nu ştim, dar avem certitudinea că ascultând-o putem afla câte ceva despre noi înşine. Puterile metamorfice ale muzicii sunt de fapt reverberaţiile sonore care ne ating sufletele şi minţile. Ca o oglindă pe care o întorci asupră-ţi… Priviţi în această oglindă. Amândoi, în acelaşi timp. Asta fac şi îndrăgostiţii când epuizează cuvintele, se privesc…

(fragmente din Ziua cea mai albă, ed. Eikon, 2014)

Venetian mirror

                                                   To You, my faithful Mirror

The proper image of you

Is the one my eyes

have not yet captured.

First, I must give

and much more,

like an encore,

Practice the art of Near and Far,

Leaving my soul ajar.

Oh, even as we speak

My words go silent, weak.

To my surprise,

In my heart

You’ve reached the highest peak.

…Developing takes time,

Takes Life itself.

Hundreds of shades

Of darkness and light

I almost believe we might

Return to that day

When an old mirror told me

You‘d gone away…

Years have passed.

Now again, we lay

Silent, in imaginary forests

Made of gentle phrases

Which, in their arborescence

Give sky and earth,

even the frozen lake,

the vernal birds in their flight,

the old boat with its worn mast

A different contour-

sounds like a weep for the past.

`What is left of our image

once life has mirrored it so?`

‘We should rejoice’.

Suddenly, I… take the shape of your voice!

(Andreea Nanu, Venetian mirror)