Andreea Nanu Ori de câte ori trec pragul unui anticariat îmi ofer o călătorie, ce-i drept în miniatură, în jurul lumii, în chiar inima timpului. Îmi amintesc de primul magazin cu obiecte vechi descoperit în vremea studenției, pe strada Covaci. Eram în căutarea unui pian. Nu ca să-l cumpăr neapărat, ci ca să-l văd. Pornisem cu multă ceremonie spre locul despre care aflasem întâmplător; pasul, ținuta, până și gândurile mele aveau ceva din solemnitatea cu care mă pregăteam, în copilărie, să merg în vizită la o rudă în vârstă… M-am oprit în fața vitrinei: instrumente muzicale și ceasornice. De cum am pășit în tinda anticariatului am simțit cum alunec în timp, ca atunci când îți dai drumul pe un tobogan. Intrasem fără să știu într-o grădină a paradisului care-și etala pe dinaintea ochilor mei fermecați vegetația sonoră alcătuită din tot soiul de instrumente cu coarde, viori și viole, atârnând de grinzile vechi.
Îmi amintesc de un pian Bluthner, chiar lângă intrare. Lumina amiezii i se strecura printre clapele vechi din fildeș făcându-le să pară lichide, ca ambra. Are încă un sunet bun, mi-a spus vânzătorul văzând că nu-mi desprindeam privirea de acolo… O partitură veche rămasă deschisă. Alături, pe un gheridon din lemn sculptat, un evantai și o ceșcuță din porțelan. Un condur, marginea brodată a unei pelerine și o carte deschisă la o pagină oarecare. O felie de viață decupată din timp, fragmente dintr-o existență recompusă în anticariatul care acum nu mai există decât în amintire… și în cărțile mele. Ceasornicele agățate pe pereți, pendulele suspendate fuseseră fixate la aceeași oră. Unele rămăseseră mute într-un timp anume, nemaiputând să vorbească despre lumea pe care-o cunoscuseră cândva. Se făcuse ora șase. Era târziu și se pregăteau să închidă. Deodată, ca la comandă, aceeași oră a început să răsune din toate ceasornicele și pendulele, scurgându-se ca o ploaie pe pereții anticariatului ce părea scufundat într-o armonie sonoră de dincolo de lume… Arcușurile atârnate și ele din tavan se legănau, ca ștergătoarele pe oglinda acelei amiezi translucide în care am întrezărit chipul misterios al ceasornicarului.
Da, era chiar el, Nikos Margulis…
LEONARDO DA VINCI – Mecanism pentru orologiu astronomic
Sursa foto : brunelleschi.imss.fi.it
*
„Anna coborî în stradă, lăsându-se în voia inspirației care o făcu să urmeze drumul spre portul Pireu. Cu toate că soarele ardea, găsi repede străduțele înguste, departe de agitația marilor bulevarde, unde lumina abia pătrundea. Briza sălta copertinele ușoare ale tavernelor. Vegetația moleșită de căldură, aromele mediteraneene o făceau să se simtă încă foarte aproape de Roma, singura deosebire fiind că acum sfârșitul verii, o ușoară oboseală și gândul întoarcerii îi distrăgeau atenția de la lucrurile din jur, cu toate că le vedea pentru prima oară. Vru să știe cât e ora și constată, cu îngrijorare, că își uitase ceasul la hotel. Nu-i rămânea decât să se orienteze după soare cum făceau anticii sau, dacă i-ar fi fost la îndemână, să arunce o privire în vitrina unui magazin cu ceasornice… Se oprise chiar acolo, în fața vitrinei înalte, ticsite cu obiecte vechi care, din cauza penumbrei, păreau și mai patinate. La Nikos Margulis, atelier de ceasornicărie… Își străjui privirea cu palmele, încercând să deslușească mai bine ce era înăuntru. Ceasuri vechi și noi, tot felul de instrumente care spuneau, probabil, aceeași poveste a timpului în toate limbile pământului…
– Doriți să intrați?
Bărbatul care îi deschise o privea cu un zâmbet destins, oarecum curios de ezitarea ei.
– Îmi cer iertare, am crezut că e închis.
– Sting luminile din cauza căldurii… La ora asta grecii își fac siesta, rareori trece cineva. Mi-am dat seama că nu sunteți de pe aici. De unde veniți?
– De la București.
– Ah, nu atât de departe… Avem o istorie comună, aș putea spune. Strămoșii mei au făcut negoț cu ceasuri prin Țările Române, pe vremea fanarioților. Dar intrați, e mai răcoare înăuntru.
– Mulțumesc!
De cum trecu pragul, Anna simți mirosul pătrunzător al obiectelor vechi, praful fin care adăsta în cărți. Își aminti de Magnus Stein și de parfumul timpului despre care începuse să-i vorbească, fără să-și ducă povestea la bun sfârșit. Nu ajunsese la concertul Bomarzo, cu toate că-i promisese, și o cuprinse tristețea la gândul că nu își luaseră rămas-bun… Îl urmă pe ceasornicar în răcoarea plăcută a atelierului.
– Nikos Margulis este numele meu, am uitat să mă prezint. Aveți aici cartea mea de vizită… Erați cumva în căutarea unui ceas?
– Nu, eu doar… De fapt, trebuie să ajung la un eveniment la ora 19.00 și eram îngrijorată să nu întârzii…
– Abia 16.00. Vă rog să priviți în jur cât doriți, cine știe, poate veți găsi ceva care o să vă placă…Vă pot oferi un pahar cu apă?
– …Sunteți foarte amabil!
– Îmi place să fiu… în plus, dat fiind faptul că veniți de departe și nu sunt alți clienți în atelierul meu, vă consider ca pe un musafir neașteptat. Revin într-o secundă.
Rămasă singură, Anna începu să-și plimbe privirile prin încăpere, de-a lungul pereților pe care fuseseră aranjate tot felul de ceasuri și pendule vechi, fiecare bătând ora în ritmul propriu. Nu, cu siguranță nu putea să se orienteze cu ajutorul lor. Într-un colț, discret acoperit de un asparagus, un ceas modern în al cărui cadran se învârteau tot soiul de ace care măsurau, de la secunde la zile, cele mai fine partiții ale timpului…Trecu pe sub bolta sculptată în lemn de mahon într-o a doua încăpere, mai joasă decât prima, unde lumina pătrundea printr-o lucarnă rotundă. Aici, printre ceasuri demontate și tot soiul de mecanisme fine pregătite pentru a fi curățate și reparate, domnul Margulis introdusese și instrumente muzicale, unele purtând aceeași patină care sporea impresia de alunecare în timp. În fundul încăperii, o pendulă rotundă, ca un ochi de ciclop, o privea dintr-o ramă aurie, barocă, așezată pe un pian și el la fel de vechi.
– Nu am găsit un postament mai adecvat, apoi, m-am gândit că timpul și muzica se acordează bine împreună, spuse ceasornicarul, așezând cu grijă tava cu apă și șerbet. Permiteți-mi să vă întâmpin ca odinioară strămoșii mei din Fanar… Nu suntem atât de departe de vremurile acelea… Bunăoară, am păstrat cu grijă o pendulă moștenită chiar de-atunci. Am încercat s-o repar – are un mecanism fin, venețian! – însă, oricât m-am străduit, n-am reușit s-o fac să ticăie. Pur și simplu, inima unor ceasuri nu mai poate fi pornită, cu toată tehnica sofisticată de care dispunem.
– Semn că timpul nu poate fi îmblânzit atât de ușor cum ne imaginăm.
– Nu-i așa? Mă bucur că-mi dați dreptate și cred că nu o spuneți dintr-o simplă politețe, ci dintr-o experiență personală a acestor lucruri. Pot să vă întreb, cum de știți atâtea despre timp?
– Sunt pianistă. În muzică, fără tempo, poți ușor să te pierzi…
– Cu totul de acord…
LEONARDO DA VINCI – Orologiu
Sura foto : www.gameboomers.com
– Aici e locul unde readuceți la viață ceasurile?
– Da, mi-ați descoperit secretul. Am un băiat de prăvălie care mă ajută în timp ce eu mă retrag aici în spate, unde pot lucra liniștit. Poate o să vi se pară straniu ce spun, dar ca să lucrezi cu timpul trebuie să ieși tu însuți afară din el. E ca atunci când faci o operație pe o inimă bolnavă, trebuie mai întâi s-o oprești! Tot lucrând de-a lungul anilor, mi-am dat seama că oamenii se aseamănă mult cu ceasurile… Suntem la fel de fragili și obstinați, unde mai pui că ne naștem cu o sumedenie de complicații, întocmai ca ceasornicele… Chiar am uneori impresia că unele dintre pendulele astea vechi nu vor să mai măsoare timpul, împotrivindu-se strădaniilor mele de a le repara. Dar tot nu mă îndur să le arunc. Vedeți dumneavoastră, nu există cimitir pentru ceasuri!
– Nici pentru timp…
– Cineva spunea că cel mai bun mormânt al timpului e inima omului… aș putea adăuga, la fel de bine, că e mecanismul unei pendule.
– Aveți o colecție de instrumente la fel de interesantă … și pianul…
– Ah, pianul e ceva aparte, nu e de vânzare. Îl am de mulți ani în familie, a aparținut mamei mele. O pianistă destul de cunoscută la vremea ei… În orele mele de visare, sau atunci când nu reușesc să repar ceva, cânt… L-am așezat în așa fel încât, după cum observați, lumina naturală pătrunde prin lucarnă și se așază de-a dreptul pe partitură… Doriți să-l încercați?
Fără să aștepte răspunsul Annei, Margulis merse să ridice capacul, perfect lustruit și șters de praf. Anna se așeză pe scaun, aruncând o privire peste partiturile sprijinite pe stativ. Clapele erau calde, semn că păstraseră urma unei atingeri recente. Poate că acest domn se ridicase de la pian tocmai în clipa când ea se oprise în fața vitrinei lui, viața era plină de astfel de coincidențe, se gândi Anna, sau poate mai degrabă indicii menite să ne conducă spre întâlnirile de care avem nevoie la un moment dat… Primele acorduri o umplură de emoție, izvorâtă din senzația unei familiarități pe care nu o putea ghici până la capăt.
– Nu cunosc fragmentul, dar cu toate astea îmi amintește de o compoziție cunoscută…Vă spune ceva Zăpada, de André Durand?
Nikos Margulis roși ușor, plecând ochii. Era la adăpost, în penumbra aceea cu parfum de ceasuri vechi și ceai de iasomie.
– Da, este un Durand… Cum v-ați dat seama?
– Timpul din fraza muzicală… tempoul vreau să spun, e inconfundabil… Dar nu-mi amintesc să fi întâlnit până acum această lucrare, cu toate că i-am interpretat mult compozițiile…
– Timpul splendorii. Nu a fost publicat niciodată. E o moștenire de familie, foarte prețioasă pentru mine. O ultimă compoziție pe care Durand i-a dedicat-o mamei mele, Ireni Kallos!
– Firește, cum să nu… Iarna trecută, când mă pregăteam pentru o audiție foarte importantă, chiar cu concertul Zăpezii, am ascultat îndelung transcripția pentru pian…la o singură pereche de mâini!… Am trecut printr-un moment de cumpănă, chiar înainte de premieră partenerul meu de concert și-a anunțat retragerea, drept pentru care am luat serios în calcul posibilitatea de a interpreta concertul singură, așa cum a făcut Ireni Kallos… Nu e deloc același lucru ca originalul Durand, doar tema inițială se păstrează fidel….În cele din urmă a apărut un înlocuitor!…
– Se întâmplă câteodată, unele lucruri pur și simplu nu sunt menite să fie!
Anna duse la capăt Timpul splendorii, în timp ce Nikos Margulis o ascultă cu ochii închiși, de parcă ar fi fost ajuns din urmă de un vis îndepărtat. Se ridică, vrând să-și ascundă emoțiile. Mâinile îi tremurau ușor, drept pentru care se grăbi să le dea o ocupație, oricât de măruntă; scoase din buzunarul vestonului subțire un ceas cu lanț de aur, închis într-o ramă rotundă cu incrustații din fildeș. Părea că examinează atent orele, în schimb ochii lui, de un albastru gri ca marea nehotărâtă, rătăceau departe; poate că, dacă acel minuscul obiect nu ar fi fost fixat în lănțișorul de aur, l-ar fi ridicat pe Margulis de la pământ și l-ar fi dus departe, tocmai pe țărmul zilei la care se gândea cu atâta intensitate. Anna se opri, ridicându-și mâinile de pe claviatură în haloul ultimelor acorduri. Partitura indica să se folosească des pedalele, aproape la începutul fiecărei fraze, ecoul lor amintind de diminețile lungi de la sfârșitul verii, când orice peisaj ni se arată voalat de o ceață diafană, prevestind apropierea toamnei.
LEONARDO DA VINCI (c.-1505-6), Leda (detaliu)
Sursa foto: visitbirmingham.com
– M-ați emoționat… Ireni interpreta atât de frumos bucata asta… Mie nu îmi reușește nici pe departe, grăbesc ritmul. Acum mă gândesc că e scrisă pentru inima unei femei. Mamei mele i-ar fi făcut plăcere să vă cunoască, din păcate a murit acum câțiva ani…
Pendula din camera vecină bătu șase gonguri. Era timpul să se despartă, cel puțin deocamdată. Privirile lor se întâlniră pentru câteva clipe, în haloul de lumină care cobora prin lucarnă, răsucită ca un caier magic.
– Vă conduc, spuse Margulis. Mi-ar face plăcere dacă ați reveni. Însă, dacă nu ne vom mai revedea, o să păstrez cu plăcere amintirea orelor petrecute în compania dumneavoastră și a timpului splendorii… Vă rog să primiți un mic dar, îi spuse, întinzându-i o casetă învelită în catifea albastră.
– …Un ceas? E foarte frumos, dar nu știu dacă pot accepta.
– Vă rog, mi-ar face mare plăcere… Să nu uitați să-l întoarceți în fiecare seară. Iar când va înceta să mai bată, lăsați-l să se odihnească undeva în inimă, împreună cu amintirea acestei după-amiezi.
– Așa voi face… mulțumesc!
– O clipă!… Am uitat să vă întreb cum vă numiți…
– Anna. Anna Tauber!…
Nikos Margulis rămase în ușa atelierului, privind-o pe Anna până când aceasta se pierdu în furnicarul bulevardului aglomerat. Anna Tauber, ar fi putut s-o recunoască, doar că fotografia din invitația pe care o primise din partea Elenei Skorda nu-i semăna deloc. Într-adevăr, regizoarea îl invitase la recepția dată în onoarea scriitorului Maximilian Tauber și a soției sale, pianista Anna Tauber. Nu avusese timp să-i spună toate astea… O bucurie copilăroasă îl făcu să roșească la gândul că avea să o reîntâlnească, și asta foarte curând. Îi rămânea mai puțin de o oră … Cu toate că străzile se trezeau la viață din letargia în care le cufundase amiaza, ceasornicarul păstră pe ușa atelierului semnul închis.”
(fragment din Insula Melc, ed. Eikon, 2015)
Haydn – Musical Clock pieces
