Miniaturi

Frumuseţile care ne schimbă pentru totdeauna sunt mici, minuscule

şi durează puţin, ca nişte fulguraţii.

Nu ne dăm seama pentru că trăim deja

în ceea ce se desface în urma întâlnirii cu ele.

Un spaţiu şi un timp încărcate de imagini,

gânduri şi cuvinte care irizează la nesfârşit

culoarea primei întâlniri: veşnicia.

Veşnicia este o miniatură, o bilă albastră de sticlă

ascunsă în marea timpului din noi.

Trebuie, din când în când, să te arunci în mare şi să cauţi bilele de sticlă albastră.

Am găsit câteva…

(foto din arhiva personală)

Ambrozia

Ambrozia. Numele ei este o poartă care se deschide. Larg. Larg. Larg… S-a deschis! Acolo aştept, în lumina intensă de amiază. Tocmai am împlinit cinci ani.

…Dincolo de poarta grădinii începea drumul spre prund. Am trecut prin poarta aceasta de nenumărate ori, era singurul drum care ducea la apa Oituzului. Coboram cu Anica de-a lungul cărării înguste, să aducem apă. Aşteptam în urma ei, cu gura deschisă şi cu o găletuşă roşie de plastic în mână. Ştiam că nimeni nu are voie să meargă la prund decât dacă este ţinut strâns de mână de cineva mai mare. O mamă sau o bunică, cel mai adesea o bunică. Sau te puteai strecura pe furiş, dacă te ţineai după un copil mai voinic. Asta pentru că prundul era doar o fâşie îngustă de nisip fin; un trup firav, alb, spre care apa se furişează muşcând, fără să se sfiască de dojana soarelui. „Stai lângă mine, ţine-te de fustă mea, că acuși te ia apa”, îmi spunea Anica a cărei voce o aud acum, în timp ce alunec în amintirea ochilor luminoși ai Ambroziei. Tocmai am împlinit treizeci de ani.

…Ambrozia. Are părul de culoarea nisipului, a acelui nisip de atunci, prins într-un coc pe ceafă, de sub care linia gâtului porneşte adâncită în jos, ca o luncă. Acolo, în luncă, sub soarele plin, se odihneau copiii osteniţi după joacă. Copiii nu se feresc de soare decât dacă îi obligă cineva. Ba mai mult, privesc cu ochii larg deschişi globul incandescent până lăcrimează. Apoi inventează lucruri fantastice pe care le-au văzut şi pe care le-au atins chiar, dacă ar fi să o credem pe Lenuţica, prietena mea care alerga atunci după mine în prund, să-mi arate o băşică imensă pe palma stângă. „Am pus mâna pe soare şi m-am fript. Tu ştii că soarele e fierbinte?” „Da, ştiu că soarele e fierbinte vara şi rece iarna. De ce nu ai pus mâna pe soare iarna, aşa nu mai făceai băşici…” „Iarna soarele e cu dinţi şi te muşcă, mai bine pun vara.” Discuţia mea cu Lenuţica putea continua la nesfârşit. Asta fiindcă noi cunoşteam soarele şi puteam să facem ce voiam cu el. Îl stăpâneam pentru că nu aveam decât cinci şi, respectiv, nouă ani.

Până în luncă aveam voie să păşesc. Doar până acolo. „Aşteaptă-mă aici,” spunea Anica. O vedeam cum se îndepărta păşind pe nisipul fin, mişcător, ca o părere şoptită în lumina străvezie. În stânga apei erau tufişuri uscate în care rămăseseră agăţate resturi de cârpe şi oale sparte. Le văd şi acum cu ochii minţii, ca într-un film mut. Unele resturi de străchini au gura legată cu un tifon găurit la mijloc şi urme de mămăligă înăuntru, semn că cineva a folosit aceste instrumente de înaltă precizie să prindă peşte. „Aşteaptă-mă aici.” Vocea Anicăi este singura voce omenească din tărâmul părăsit de lume şi de timp. Aici „înainte” seamănă cu „înapoi”, aşa cum „ieri” seamănă cu „azi” şi cu „acum o sută de ani”. Lucrurile aruncate în prund sunt acoperite încet, încet, de cochilii strălucitoare pline cu nisip. Cine se pierde aici păţeşte la fel. Devine o clepsidră pedepsită să măsoare mereu acelaşi timp.

Pe malul din dreapta al prundului au fost sădiţi cândva plopi care foșnesc amestecându-se cu susurul apei. Nimeni nu ştie când, sau de către cine. Anica nu-şi mai aminteşte. „Acum o sută de ani”, îmi spune, semn că orice tentativă de a afla adevărul despre apariţia plopilor uriași este zadarnică. „Acum o sută de ani” sau „peste o sută de ani”, era un răspuns pe care Anica mi-l dădea mereu ca să pună capăt oricăror speculaţii despre „cândvinemama?”, să alunge îndoielile metafizice ale lui tataia Neculai şi să o descurajeze pe tanti Matilda care venise să ceară imposibilul la gard. „O sută de ani” nu însemna nimic pentru mine în momentul acela, pentru că eu nu aveam decât cinci. Dar cuvintele repetate de mamaia Anica zornăiau vesel ca bănuţii în podul palmei şi, în lipsa unui înţeles mai adânc, mă mulţumeam cu clinchetul lor.

Plopii crescuseră înalţi. Mai înalţi chiar şi decât tata. Am rămas singură în luncă în timp ce Anica îşi strângea fustele ca să treacă firicelul de apă. La orizont văd cum se apropia ameninţător o umbră terminată într-o coadă. „Uite un câine, dacă se ia după noi?” „Te urci repede într-un copac,” mă sfătuia Lenuţica, la fel cum şi eu obişnuiam să-i răspund, chiar şi când ea nu era de faţă. Privesc în sus spre plop. „Nu avem voie să urcăm în locurile mai înalte decât tata”, îi explic, „e periculos”. Argumentul meu este definitiv. Arunc cu o tigaie spartă şi câinele o ia la fugă spre locuri mai primitoare. Vârfurile plopilor se pierd sus de tot, în albastrul cerului, acolo unde nimeni nu mai poate desluşi ce îşi vorbesc. Şi toată lumea ştie că plopii foşnesc într-un fel aparte. Ceva în vârfurile lor face un clinchet metalic. …„Alege figurina asta, uite cât e de frumoasă!” În curtea bisericii, de Florii, s-a făcut târg cu lucruri confecționate de copiii orfani. Nu mai erau clopoţei de lut şi Ambrozia mi-a arătat, drept consolare, o figurină în formă de căsuţă. „Alege căsuţa!” Ambrozia spune asta. Vocea ei face un clinchet metalic, întocmai ca vârfurile ramurilor de plop. Dacă ea ar fi fost cu mine în luncă, „acum o sută de ani” şi am fi ascultat împreună foşnetul plopilor, cu siguranţă le-ar fi înţeles graiul şi mi-ar fi destăinuit ce îşi povestesc glasurile vegetale, acolo sus, „înloculmaiînaltdecâttata”.

E vinerea mare. Se înconjoară biserica cu lumânări aprinse pe un vânt teribil. Lumânările se sting. Ambrozia mă ajută să o aprind mereu, iar și iar. Toată firea tace. Cuvintele se întind la nesfârşit înaintea ochilor mei, o plajă de cuvinte albe, nemişcate, ca pietricelele din prund. Trebuie să aleg un cuvânt cu forma cât mai plată, sidefiu, şlefuit, pe care să îl pot arunca pe deasupra tăcerii dintre mine şi Ambrozia, aşa cum am aruncat atunci, „acum o sută de ani”, o pietricică pe deasupra apei, în salturi, până pe malul unde Anica se aventurase să culeagă urzici.

Acum, aceeaşi geografie uimitoare se desfăşoară între umărul ei drept şi umărul meu stâng. Ambrozia merge alături de mine. Mă întreabă, îmi arată. Încheie fiecare cuvânt cu un zâmbet, plecându-şi capul. Ambrozia vorbeşte ca şi cum ar pune flori în vază, cu grijă, una lângă alta, cu tulpina în apă puţină. Mă întreb de ce a pus atât de puţină apă, dar o înţeleg. Cuvintele, ca şi florile astea de mai se scutură atât de repede, la fel de repede cum s-au şi deschis la lumină, dar ce roşu aprins!… Aprins. Aprins.

„Ambrozia”. Îşi spune numele pe jumătate. Este un nume rar…. adaug eu, ca s-o îmbunez. Clatină din cap şi zâmbeşte discret, privind în jos, încercând să ghicească drumul. Nu ştie că numele ei este poarta spre cel mai frumos tărâm în care am fost vreodată, „acumosutădeani”.

(fragment din Cartea cuvintelor chivot, ed. Eikon, 2015)

Max Richter – The Trees