Mâna stângă a lui Abbado

Descopăr, tot mai mult, corespondențele extraordinare care există între scris și arta dirijorală. Scriitorul, la fel ca dirijorul unei orchestre, are dinaintea lui personajele și lumile lor; pe acestea trebuie să le armonizeze, să le unească într-o unică voce, aceea a Poveștii. Aproape paradoxal, deși înconjurat de note muzicale, de sunetele tuturor instrumentelor, dirijorul e cel care tace și, mai mult, el e cel care trebuie să audă, pentru ceilalți, tăcerea – acest esențial și subtil ingredient al muzicii. Scriitorul, deși înconjurat de cuvinte, de vocile personajelor, trebuie la rândul lui să păstreze o distanță salubră față de fiecare, pentru că din tăcerea sa se naște scrisul.

Partitura se lucrează mai întâi în mintea dirijorului, ea începe odată cu descifrarea notelor, a posibilităților de interpretare latente, ascunse ca o comoară între portative. La fel, cartea începe în singurătatea scriitorului care citește cu ochii minții realitatea, decantând din mulțimea de semne, văzute și nevăzute, lectura lumii care i se potrivește, pe care o consideră a fi cea mai aproape de adevăr, de frumusețe.

Apoi, stilul… Sunt dirijori temperamentali, expliciți în dialogul cu orchestra, precum Sir Simon Rattle pe care am avut privilegiul să-l ascult la Festivalul Enescu cu Simfonia a 9-a de Mahler. Sunt scriitori a căror literatură stă parcă sub semnul focului, al impetuozității detaliului semnificativ prin care lumea se rescrie atât de minuțios și profund, de parcă n-ar dori să lase loc pentru reinterpretări – mă gândesc aici la Thomas Mann. Apoi, sunt scriitori care pun totul sub semnul diafanului, repovestind lumea în tușe impresioniste, ca Virginia Woolf…

Am pornit, de câteva luni, într-o dublă aventură: descoperirea personajului în jurul căruia se țese ultimul volum din tetralogia AnoTimpurilor, Timpul splendorii, și muzica lui Mahler. L-am descoperit recent pe dirijorul italian Claudio Abbado în ziua în care personajul ultimului meu roman, Iacob, m-a întrebat: „cum să nu-ți placă Mahler?…” Am recunoscut, cumva, ecoul unei alte întrebări care a și dat titlul unui fermecător roman scris de Françoise Sagan: „Aimez-vous Brahms”? Am avut nevoie de timp ca să fac portretul lui Iacob Tauber. În același fel, nu mi-a fost ușor să înțeleg muzica lui Mahler. M-a ajutat, însă, mâna stângă a lui Claudio Abbado. De ce mâna stângă? Fiindcă e cea care acompaniază, prin gesturile ei secunde, liniile de forță ale baghetei pe care dirijorul o ține în mâna dreaptă. La fel, dreapta scriitorului e acompaniată la octavă de o stângă invizibilă, mâna care scrie printre rânduri, printre gânduri.

… Urmărind gesturile dirijorului Claudio Abbado am învățat, ca scriitor, câteva lucruri esențiale: să ascult tăcerea, să-mi determin personajele să se asculte unele pe altele pentru ca astfel, ca într-o simfonie, povestea lor să devină, pentru fiecare dintre dumneavoastră, o parabolă; sau, în așa fel încât o pagină de roman să devină Aria unei vieți.

Sursa foto: classical-iconoclast.blogspot.ro

„Începutul trebuie să-ţi taie răsuflarea. Atacul, apoi prima măsură. De aici porneşte totul şi, fireşte, tot aici trebuie să se sfârşească. Concertul acesta, Zăpadă pentru pian la patru mâini, e un cerc. Un cerc al timpului, al memoriei. Prima parte, a tempo con passionne, apoi adagio şi finalul, allegro ma non troppo. Nu ştiu dacă André Durand s-a gândit prea mult la formă atunci când l-a compus. Dar ştiu sigur că a văzut şi a auzit. Aşa şi voi, trebuie să începeţi prin a privi şi a auzi, apoi ideea întregii piese nu va întârzia să apară. E ca o ploaie ce se porneşte încet, picătură cu picătură; cât despre Durand… el privea, pe geamul spitalului de campanie din Trieste, o ninsoare tânără, atât de tânără încât l-a făcut să se întrebe dacă el însuşi a putut fi vreodată aşa. Se spune că acolo, pe patul de spital, în anul 1918, în ecoul ultimelor salve de tun, Durand a compus concertul care avea să-i aducă faima dar, din păcate, şi nefericirea, exilul… Să nu anticipăm, să rămânem la ideea de început pentru că el e întotdeauna cel care dă şi sensul sfârşitului. Începeţi, domnilor, şi nu uitaţi: începutul trebuie să lase publicul fără suflare…”

*

„Bencov îşi încheiase mica introducere şi îi lăsase singuri cu partitura. Era o idee bună, le sugerase, să descifreze Zăpada fără orchestră. Începutul fusese stângaci, cel puţin pentru Dan care rămăsese fixat în scaun, de parcă ar fi fost beat. Anna interpretase partea ei desăvârșit, cu precizia unui ceasornic. Stăpânea digitaţia complicată ca un mic vrăjitor, mimând rupturile de ritm şi staccato-urile cu o uşoară mişcare a buzelor. Încheiase apoteotic, aşa cum însuși Durand indicase la finalul compoziţiei. Dan continuase să o privească, fascinat de transformarea care se petrecea în trupul fragil şi care o făcea să se înrudească cu anotimpurile mimând trecerea vegetală de la moarte la viaţă, într-un cerc perfect. Repetiția durase aproximativ treizeci de minute şi în tot acest timp i se păruse că ar fi urmărit pe un ecran alb iarnă filmată în secvenţe rapide. Anna oglindea în interpretarea ei chipul întreg al iernii, de la un capăt la altul, de la primii fulgi la zăpada care troienea acum, murdară şi grea, pe marginea trotuarelor. Apoi mai dăduse o culoare aparte acelor intermezzo-uri, făcând ca tocmai pauzele să se audă în cel mai desluşit chip cu putinţă. Atenţie la pauze, trebuie să se audă şi ele, le spusese Bencov, ăsta e tot secretul. Aşteptaţi, acolo unde Durand vă cere, zece secunde înainte să atacaţi măsura următoare. Ce credeţi că o să se întâmple…. Pauzele dau consistenţă ritmului interior, sunt pilonii, dacă vreţi, pe care se sprijină toată ţesătura aceasta de sunete care urlă, strigă, se zbat amenințătoare. Atenţie la pasajul din minor, mulţi cred că acolo se termină şi încep să aplaude… dar voi trebuie să ajungeţi la capăt. Să închideţi cercul.”

*

„- Bencov încearcă să ne spună…. că vom găsi cheia partiturii doar dacă vom avea curajul să îmbrăţişăm viaţa.

– Cum rămâne cu dilema pe care ne-o pune în faţă compoziţia lui Durand…

– Nu încerca să găseşti soluţii raţionale. Singurul meu răspuns este intuiția profundă, aș putea s-o descriu ca pe-o lumină în erupţie, un fel de strălucire, zopyron, cum era numită în vechime… o izbucnire a sufletului care are puterea de a înţelege, dincolo de orice raţionament.

– Şi ce crezi că poate face o muzică să strălucească atât de puternic încât să devină universală?

– Iubirea….

– Iubirea… Dan, eşti poet… și, dacă stau bine să mă gândesc, la fel de tânăr ca Durand când a compus concertul. E greu să vorbeşti despre aşa ceva, mai ales între doi oameni care nu se cunosc, ca mine şi ca tine, fiecare cu vieţile lor, cu trecutul lor, având aşteptări atât de diferite. Ai putea să te apropii cu o astfel de iubire de o străină, atât de limpede încât să simţi că împărțind aceeași claviatură vezi lumea prin ochii ei, chiar şi numai de dragul unei partituri care durează treizeci de minute?

– Tocmai acesta e pariul… Cât de mult poţi păşi dincolo de obişnuit, de comun, de convenienţe… Ai îndrăzneala să faci un pas în lături de pe poteca asta bine bătătorită şi să te afunzi în Zăpadă?

– Oricine îşi permite momentele lui e exuberanţă, de delir… sau chiar de risipire, deși nu îi aduc nimic. Dar, ca muzician, cât poţi rezista aşa?

– Dacă te gândeşti la dedublare, îi spuse Dan lovind zăpada cu piciorul, este iarăşi un rezultat la care ai ajuns prin genul de raţionament pe care Bencov îl respinge din capul locului. El nu vorbeşte despre cum este, sau cum poate fi viaţa ideală a unui muzician care se respectă, care-şi respectă arta, meşteşugul, techne, ci despre viaţa ca muzică. Viaţa ca experienţă muzicală

– O experienţă estetică, o simplă plăcere a simţurilor?

– Nu… revenind la diferenţa dintre muzică şi celelalte arte… muzica este, din punctul meu de vedere, o experienţă ontologică. Odată asumată în plinătatea ei, nu poate fi decât o ruptură de nivel. Muzica nu e o simplă orgă de lumini care colorează dulceag lumea; muzica este un foc viu pe care o mână invizibilă îl aprinde pe dinlăuntrul lucrurilor şi apoi te invită să admiri: „priveşte, cât de minunate sunt toate”. Muzica nu e doar discurs, narativitate brodată pe sunete, e o forţă care rupe bariere, dislocă, deplasează, mişcă tot ce e greu, masiv. E acea experiență a diferenței care nu poate fi tradusă decât ca „aruncare în afară”.

– Şi tu, Dan, ai simţit asta vreodată?

– Da.

– Povesteşte-mi…..

Dan privi în sus, evitându-i privirea. Acolo, în timp ce vorbeau, îşi dădu seama că focul arde în culori diferite. Acum ardea cu flăcări negre. Ochii Annei.

(fragmente din Ziua cea mai albă, ed. EIKON, 2014)