Maia și grădinile ei…

„Stimați spectatori,

Vă rugăm să închideți telefoanele mobile pe întreaga durată a spectacolului. Vă dorim vizionare plăcută!”… Așa începe ieșirea din lumea adeseori banală și prozaică în care trăim, oferindu-ni-se șansa să trecem „dincolo”, într-un fel în care numai arta este capabilă să ne ajute. Și arta dramatică, în special. M-am convins de lucrul acesta în seara de 14 iunie, la spectacolul produs de Teatrul Evreiesc de Stat și găzduit la Teatrul Mic, intitulat Frau Hess și grădinile ei. O piesă scrisă de Milton Frederick Marcus, în regia lui Alexander Hausvater … Așadar, dragi cititori, vă rog „să vă închideți telefoanele mobile”; să vă deconectați, metaforic vorbind, de la tot ce înseamnă viteză, touch screen, și multi-tasking… Pur și simplu opriți tot pentru câteva minute, nu doar pentru a citi o cronică de teatru, ci pentru a descoperi confesiunea emoției mele de simplu spectator, o „săgeată indicatoare” către lumea extraordinară din Frau Hess și grădinile ei.

sursa foto: teatrul-evreiesc.com.ro

V-ați simțit vreodată, mergând la teatru, că începeți pur și simplu să levitați deasupra scaunului în timp ce urmăreați piesa? Mărturisesc că nu am avut parte de o emoție comparabilă în intensitate cu ce am trăit aseară la Teatrul Mic. Voi începe prin a coborî în biografia serii care mi-a oferit o dublă întâlnire: cu o mare actriță și cu o piesă emoționantă. O întâlnire își are, la fel ca în teatru, culisele ei. Da, printr-o șansă extraordinară, urma să mă întâlnesc cu Maia Morgenstern înainte de spectacol. Am ajuns mai devreme, m-am bucurat că am reușit să cumpăr bilet. Am așteptat câteva minute bune în hol; un domn m-a invitat, în cele din urmă, să mă așez pe o canapea aproape de culise până când avea să se deschidă sala de spectacole… O vom anunța pe doamna Morgenstern că sunteți aici… Se întoarce spunându-mi că nu a putut transmite mesajul deoarece, se aude, încă repetă … Într-adevăr, din locul în care așteptam puteam să aud un dublu spectacol: repetiția generală care avea loc pe scenă și, dincolo de ea, spectacolul mașiniștilor, al luminilor, al muzicii, al recuzitei, al stroboscoapelor… Se aude vocea Maiei… Regizorul, el însuși actor, strigă: bombardameeent!. Apoi, o altă voce, amară, chinuită: du-te dracului, Ilseee!…

Ajungeau până la mine frânturi; frânturi de trăiri care-mi transformau propria emoție a întâlnirii așteptate, anticipate, într-un vitraliu… Din nou vocea Maiei, caldă, rugătoare, fără să disting ce spune. Apoi, aproape în canon, vocea metalică a mașinistei: Stroboscop! Așa… Stai pe ei, rămâi pe ei până pleacă!… Bombardament!… Alte dialoguri se pierd în ceața zgomotelor de fond, amestecate. Muzică!… Iarăși, foșnet, impresii amalgamate. Două lumi paralele se suprapuneau pentru a construi un univers omogen, al piesei pe care urma să o văd. Din acele frânturi de emoție și indicații scenice se construia, în prezența mea, Frau Hess și grădinile ei. Interesantă acea suprapunere de lumi! Imaginați-vă următoarea scenă: sunteți în gara de nord, într-un tren care urmează să vă ducă într-o vacanță exotică. Trăiți deja în sfera etanș a călătoriei așteptate, imaginate: chiar se întâmplă! Puțin mai departe, un revizor-ciocănar lovește roțile trenului, să se asigure că totul funcționează și veți ajunge la destinație. Și dumneavoastră, călătorii, și ciocănarul fac parte din același film, din aceeași piesă, din aceeași felie de viață, rămânând în același timp universuri diferite. Și totuși, în echilibrul lor fragil stă unitatea scenei, a vieții, de fapt…

…Vă căuta Maia Morgenstern!… Îmi urmez mesagerul pe coridorul labirintic al cabinelor. Mă uit la ceas, doar zece minute până la intrarea actorilor în scenă. Vorbim după spectacol… ne întâlnim tot aici! Recuperez în timp ce cobor umbrela pe care, din pricina emoțiilor, o uitasem sprijinită de calorifer. Era vital să o recuperez fiindcă, am uitat să vă spun, afară turna cu găleata. Ce să cauți pe o ploaie ca asta la teatru?… Trec din nou prin holul casei de bilete. Îmi vine în minte o imagine de arhivă în care, pe o ploaie la fel de torențială, la Teatrul Mic era o coadă imensă la bilete… ce vremuri!… O domnișoară mă oprește. Uf, ce ușurare, credeam că sunt singura la piesa asta… de fapt, am vrut să merg la Dineu cu proști, dar se vânduseră toate biletele… Se deschideau ușile, am intrat în sală. Decor minimalist dar nu lipsit de fantezie; mi-a atras atenția ansamblul detaliilor aparent disparate: se vedea că urmau să aibă, fiecare, o întrebuințare precisă. Maximum de efect prin minimum de mijloace. Improvizația e numai aparentă, fiecare detaliu este lucrat, exersat îndelung, sincronizat.

(sursa foto: ziarulunirea.ro)

…Piesa începe cu simularea unei repetiții în care actorii își descoperă, fiecare, rolul. Actorii debutează ca ei înșiși, abia apoi îi descoperim ca personaje. De altfel, în spirit modern, metamorfozarea lor se petrece sub ochii noștri (se îmbracă alte costume, se pun peruci, se afișează altă mimică). Descoperim Germania anilor 40, suntem în plin război; un război ale cărui ecouri sunt ținute departe, atât cât e posibil, firește, de zidurile vegetale din iederă ce împrejmuiesc grădinile doamnei Hess. Însăși Frau Hess (soția ofițerului SS Rudolf Hess, secundul lui Hitler) are ceva din identitatea unei iederi, o ființă fragilă, „inocentă” cum se autocaracterizează, deși trăiește într-o lume dură, purtând adânc pecetea cruzimii ei. O descoperim în salon, cântând la pian, ascultând Wagner și… așteptându-și grădinarul! El e Isaac. Isaac Baum, profesor universitar, specialist în botanică, evreu, proaspăt venit (smuls în plină noapte!) din lagărul de la Mauthausen. Isaac este Constantin Cojocaru. La început am crezut că e un asistent care pune scena în ordine înainte de spectacol. Apoi l-am văzut luându-și locul printre ceilalți actori. Regizorul-actor spune: acum, Isaac Baum intră în salonul doamnei Hess purtând o valiză… Bărbatul ne(re)cunoscut devine personaj; cu o simplă mimică, Constantin Cojocaru alunecă în trupul lui Isaac Baum făcându-l să existe, să respire, să vorbească, să sufere, să caute, să spere, să plângă, să se lupte cu demonii unei identități furate, să înfulece mâncarea unui ospăț imaginar. Constantin Cojocaru devine, cu o simplă expresie a feței, rege. Regele e gol, spunem atunci când vrem să demascăm o impostură, un lucru lipsit de substanță… Însă Constantin Cojocaru apare dezgolit la propriu; rămâne gol în tăcerea scenei (pe care o copleșește însă cu prezența lui Isaac); gol în suferința unui om pe care viața l-a despuiat, călcat în picioare. Așadar, privindu-l atent, în pliurile trăsăturilor și gesturilor, descoperi nestemate, faldurile unui veșmânt regesc țesut din cea mai pură emoție… Și priveliștea emoțiilor pe care Isaac Baum ți le oferă e atât de luxuriantă încât, fără să vrei, te ridici din scaun, întinzi mâna spre scenă, vrând să atingi realitatea acelei lumi; o lume atât de puternică dar, de fapt, fragilă, fiindcă se poate oricând sfârși dacă actorul tace, dacă spectacolul se suspendă!…

(sursa foto: adevarul.ro)

…Piesa e construită pe scheletul unui dialog între Frau Hess, soția torționarului Hess, și Isaac Baum, evreu scos din lagăr, măcinat de renunțarea la propria identitatea doar pentru a face parte dintr-o societate care-l disprețuiește, vrând să-l extermine; un om „fără însușiri” transformat, fără voie, în grădinar și clown, în amant și ancoră de salvare dintr-o lume care, în final, eșuează sub drapelul roșu. Ceilalți actori din distribuție (Anka Levana, Cristina Cârcei, Natalie Ester, Darius Daradici, Viorel Manole) completează prin jocul scenic – excelentă pantomimă! – tabloul, dând continuitate secvențelor, chiar corectând în anumite momente-cheie impresiile greșite pe care ni le-am putea face despre o lume a cărei tragedie o cunoaștem mai mult din cărțile de istorie. Dar realitatea… Ei bine, Frau Hess și Isaac Baum ne ajută să înțelegem că orice istorie, chiar și tragedia Războiului, a Holocaustului, este una a oamenilor, a oamenilor obișnuiți înainte de a fi scenariul complicat al politicienilor și al monstruoaselor mașinării de război. Drama dialogată a piesei concepută ca teatru în teatru se joacă la granița dintre realitatea și vis, voalând linia subțire dintre conștient și inconștient; timpul însuși se suspendă în timpul-enclavă al grădinii care devine, pe măsură ce descoperim confesiunile celor doi, un Paradis răsturnat. Regăsim în el toate elementele, dar pe dos, distorsionate, grotești, amare ca rădăcinile pe care Isaac trebuie să le „regenereze” sau după caz, să le „smulgă” cu totul… O femeie și un bărbat în singurătatea unei grădini. Așteptând poate ca Dumnezeu să le iasă în întâmpinare, în răcoarea serii. Până atunci însă sunt lăsați pradă propriilor demoni, dramelor inavuabile. Păsările care cântă în acest paradis pe dos sunt iluzii, amintiri, sau dimpotrivă, ecourile unui viitor incert. Ce îi tentează să iasă din ei înșiși, să înainteze pe pământul grădinii ale cărei straturi se schimbă, așa cum însăși lumea din jurul lui Isaac și Ilse se transformă, împroșcată de obuze și ideologii criminale, devenind de nerecunoscut? Iubirea. Nevoia de iubire, dorința de a face să supraviețuiască până și ultima fărâmă de umanitate. În cele din urmă, Isaac și Ilse mușcă din măr. Șarpele e istoria însăși! Grădina, chiar dacă e un iad asediat de război și crime devine, pentru un scurt răgaz, paradis, sau limbul care-i lasă pe cei doi – și pe noi privindu-i – să întrezărim posibilitatea lui. De fapt, aceasta e una din lecțiile spectacolului: în situații-limită e suficient să ne ancorăm cu forță în simpla ideea a paradisului (grădinile lui Frau Hess sunt doar sugerate, nimic evident, palpabil, nici chiar vizibil…) și, astfel, să supraviețuim.

…Am aplaudat până nu mi-am mai simțit palmele. Afară turna cu găleata, poate că era felul cerului de-a aplauda… Am urcat în fugă la etaj, ajungând în cabină în același timp cu Maia, plină de pământ (în finalul piesei Isaac și Ilse sunt acoperiți de pământ, după bombardament!) și, odată spectacolul încheiat, cu o mulțime de treburi de rezolvat… Ne-am îmbrățișat, stabilind o următoare întâlnire… Mi-a rămas pământ în bluza de catifea. Nu l-am scuturat. Îmi aminteam ce spusese recuzitierul înainte de începerea spectacolului: vezi că e pământ bun, ăsta nu se mai face noroi… Orbecăiam prin ploaie după un taxi. Am urcat la întâmplare, cu grădinile lui Frau Hess după mine, crescând din mine… Mi-am dat seama, pe drum, că erau grădinile fermecate ale Maiei Morgenstern; acele grădini pe care un actor desăvârșit ți le cultivă în privire, în minte, în inimă; grădini suspendate peste realitatea cotidiană și care te suspendă, totodată, deasupra falselor dileme care ne consumă inutil. Și în grădinile Maiei am descoperit, cu adevărat, plante exotice, emoții prețioase… căci ce altceva sunt în lumea contemporană luciditatea, responsabilitatea, adevărul, sentimentul vinei împărtășite, compasiunea, fragilitatea, căutarea frumosului, iubirea, decât specii rare… rădăcini sau semințe ale unui paradis pe care trebuie să-l recâștigăm…

sursa foto: lianarucsanda.com