Andreea NanuDragi cititori ai Literaturii de Azi,
Am primit din partea redacției Literatura de Azi un mare dar, acela de a vă putea scrie în fiecare săptămână într-o rubrică pe care am intitulat-o „AnoTimpurile Cărții”. Cred că o carte, la fel ca o viață, își are vârstele, anoTimpurile ei. Și, dacă anotimpurile vieții se trec, vom avea întotdeauna un timp al cărții care să ne însoțească în călătoriile noastre, reale sau imaginate.
Vă propun să descoperim împreună cărțile așa cum ne descoperim unii pe alții, ca într-o întâlnire. Întâlnirile sunt interesante fiindcă ne aduc în față realitatea, apoi ne cer efortul de a o transfigura, tocmai pentru ca emoția întâlnirii să dureze în timp… Vă invit să mă însoțiți la o primă întâlnire cu un personaj memorabil, bunica Sofia Nanu de la Chiriacu… La granița dintre lumi este un fragment din ultima mea carte lansată la Gaudeamus, Cartea cuvintelor chivot. Fiecare cuvânt este un chivot care poartă în el o lume. Cuvântul pe care vi-l dăruiesc, ca pe o piatră prețioasă, e un nume simplu, Sofia, iar montura pe care am lucrat-o cu grijă este însăși întâlnirea mea cu lumea ei: Bucureștiul interbelic, educația primită la liceul Regina Maria, elita în mijlocul căreia a crescut, cărțile care au salvat-o în anii comunismului. Un exemplu personal de rezistență prin cultură și un exercițiu, din partea mea, de recuperare a memoriei unei lumi care, asemenea unei bijuterii vechi, așteaptă să fie restaurată și purtată cu noblețe.
La granița dintre lumi…
Odată cu soțul meu am primit în dar o familie nouă și o bunică nouă: preoteasa Sofia Nan de la Chiriacu. Nu mai fusesem niciodată în acel sat de lângă Giurgiu, al cărui nume îmi evoca liniștea bucolică a unui peisaj grecesc. Am pornit spre casa Sofiei într-o duminică de septembrie. Început de toamnă cu căldură mocnită. Din București am mers o vreme în condiții acceptabile, după care mașina prietenului care se oferise să ne ducă la destinație a fost pusă la grea încercare: nu mai exista șosea asfaltată și am străbătut cu viteza melcului un drum colbuit de țară, topindu-ne de căldură într-o ceață de culoarea lutului care se prelingea pe geamurile încinse ale mașinii, pe care a trebuit să le păstrăm închise ca să nu ne înecăm… După pustiul drumului care spinteca în două câmpia străjuită de plopi am început să adulmecăm răcoarea păduricii de la marginea satului. Mașina, o Dacie moștenită din alte epoci, mergea la fel de încet, făcând un slalom grațios printre gropi și bolovani, în timp ce ne lăsam depășiți de vacile care se întorceau placide de la cireadă. Tălăngile își topeau ecourile melancolice în ceața trandafirie a asfințitului în timp ce eu căscam gura la scaieții încurcați în cozile vacilor. Cât mai avem până la bunica Sofia? Întrebam ca atunci când eram mică, priponită în patul urcat pe drugi de lemn din chilerul Anicăi, doar că de data asta îmi răspundea o altă voce, cu aceleași cuvinte dar cu un timbru de tenor: da răbdare, răbdare ai? Părintele Virgil Ioan Nanu, ultimul vlăstar din familia preotului Iulian Nanu de la Chiriacu, încerca să ghicească prin norul de praf locul în care ne aflam. Eram aproape, dar nu văzusem casa din pricina copacilor de tuia care crescuseră mai înalți decât statul a doi inși puși unul pe umerii celuilalt. Portița din fier de la intrare, de dimensiuni modeste, se topea în mareea verde prin care abia puteai ghici contururile casei. Rămân în urmă… Adulmec miresmele blânde, amărui, în care se topește, ca într-o părere duioasă, chipul bunicii Sofia. Stă pe verandă, ne așteaptă tricotând. Are nouăzeci de ani și vede ochiurile acelea mărunte fără ochelari. Mă trezesc prinsă în cârligul privirii ei scrutătoare care, însoțită pe dată de zâmbetul ei frumos, devine cuceritoare. Ne îmbrățișează și ne poftește înăuntru.
Trecerea de la veranda luminoasă la penumbra sufrageriei îmi anulează pentru o clipă reperele de timp și spațiu, de parcă aș fi pătruns în anticamera unui vis. Odaia e înaltă și amplă. Mobilele sunt puține dar din lemn masiv, patinat de anii care s-au odihnit peste ele. Pereții văruiți sunt lucrați până aproape de bagdadie cu trafaletul, recunosc modelele din casa mamei Dina de la Râmnic. Ramuri de finic și păsări topite în sonorități imaginare de roșu pompeian și verde de China. Simplitatea interiorului îl face să pară somptuos. Obiecte puține, alese cu grijă. Pe peretele din față o vitrină cu porțelanuri și fotografii de familie, în dreapta e soba din teracotă cu scene campestre, biblioteca cu volume din literatura universală, multe din ele franțuzești și englezești, iar în stânga stă discretă fotografia de nuntă a bunicilor, Iulian și Sofia Nanu.
Chiriacu, 18 octombrie 1942
… Examinez de aproape fotografia de nuntă a bunicilor care au devenit deodată ai mei. Îi privesc în cele mai mici amănunte și visez cu ochii deschiși, încercând să recompun detaliile din fundal, cele pe care fotograful nu le-a putut surprinde. E octombrie. Iulian Nanu și Sofia Ionescu s-au cunoscut cu doar câteva luni mai devreme. Bunica povestește. Eram încă în timpul războiului și vremurile erau grele, nu făceau cadouri nimănui, sau dacă le făceau, păstrau în ele o urmă de otravă… La inițiativa unui văr, celor doi tineri li s-a făcut cunoștință, în timpul unui ceai dansant în București. Ea iubea pe altul. El, la fel. Dar familia Nanu de la Chiriacu era înstărită și ar fi putut să asigure și celorlalți supraviețuirea. La fel, dacă nu s-ar fi căsătorit până la încheierea anului 1942, Iulian ar fi fost luat pe front…
Părintele Ioan îmi decupează o felie generoasă din crema de zahăr ars, îmi pune deasupra și cireașa lui confiată. Îmi place că prin el s-a păstrat în familie arta conversației în timp ce eu mă delectez cu plăcerea pură de a asculta, cu un picior în sufrageria bunicii Sofia și cu celălalt pe tărâmul umbrelor binevoitoare, iscodind prin labirintul vocilor de acum și de odinioară… Și cum vă spuneam, continuă bunica Sofia, vrând-nevrând, familiile noastre au hotărât că trebuie să ne luăm… Privesc iar spre portretul de nuntă. Cu câteva luni mai devreme, pe o vară toridă, familia Ionescu sosise la Chiriacu, cu automobilul. Alexandru Ionescu, fost șef de gară la Chișinău unde se și căsătorise și își întemeiase familia, fusese mutat la București. Nu erau bogați, dar așezați, așa cum erau familiile ce aparțineau odinioară clasei mijlocii… Are loc masa, cu cei doi tineri puși la mijloc unul lângă altul, ca într-un soi de nuntă cu repetiție, flancați de părinți, veri și alte rude curioase. Mama Sofiei, Pelaghia, punea întrebări strategice la care primea răspunsuri de o sinceritate deconcertantă și care riscau să arunce totul în aer: ia spune Sofi dragă, nu-i așaaa că ție îți place la țară? Nu!… Încă o încercare: ia spune Sofi dragă, nu-i așaaa că ție îți plac animalele și ai vrut dintotdeauna să locuiești la curte? Nu-mi plac! Nu-urile Sofiei se amestecau cu clinchetul paharelor de cristal scoase din vitrină cu ocazia specială a acelei mese. Sofia era voluntară, spunea adevărul cu același curaj cu care în copilărie se cățăra în toți copacii, mai ceva ca un băiat. Mi-a arătat fotografia luată pe patul de spital, după ce se alesese cu o fractură de femur. Din fericire piciorul i-a fost salvat printr-o intervenție chirurgicală revoluționară pentru vremea aceea, făcută de doctorul Victor Vineș, de la spitalul Colentina…
Am terminat șarlota. Părintele Ioan stă lângă bunica Sofia, răsfoind un album vechi de familie. Eu bântui prin cameră ca un duh, trec de la album la fereastră, apoi iar la fotografiile agățate pe perete. Chipurile acelea încă necunoscute îmi vorbesc, vocile lor se suprapun peste ce-și spun bunica și nepotul… Părintele Ioan mă cheamă din ochi cum mă chema Anica la poveste. Atâta doar că acum el e povestea mea. Mă apropii și ascult.
– În poza asta sunt părinții mei, Alexandru și Pelaghia Ionescu, născută Panțâru, spune bunica, ridicând cu grijă fila transparentă care acoperă ca un văl de mireasă pagina din carton gros pe care sunt lipite fotografiile… Pelaghia Panțâru, născută în 1899, era basarabeancă din Cimișlia și lucra ca telegrafistă în gara din Chișinău. O femeie tare frumoasă. Alexandru, care era șef de gară, îi făcea vizite galante și-i cânta din mandolină. S-au căsătorit și au avut două fete, pe mine și pe sora mea Coca, mai mare cu un an. M-am născut la Chișinău pe 24 mai 1924…
– Și aici cine e?
– E tanti Grunea, sora Pelaghiei, amândouă au învățat la școala de telegrafiste din Chișinău. O chema Agripina dar noi îi spuneam tanti Grunea. S-a îndrăgostit de un teolog ucrainean, pe nume Ganea. Când să se căsătorească, a venit revoluția bolșevică peste ei. Rușii omorau tot ce ținea de Biserică și de Dumnezeu. Așa că tanti Grunea, care era o femeie voinică, l-a luat pe Ganea într-un sac și l-a trecut apa cu barca până dincolo de Nistru. Nu s-au oprit decât în Polonia, la Lvov. Noroc că el sărmanul era mărunțel și-i ajungea lui tanti Grunea până la umăr… Cred că am întâlnit-o o singură dată în copilărie, după care n-am mai știut unii de alții. Aici e fratele lor, preotul Cosma Panțâru, cu băieții în uniformă de roșiori, Serghei și Sașa. Uite de ochi vii avea Serghei! Cosma era căsătorit cu preoteasa Elisabeta și aveau parohie tot în Basarabia, la Bozieni. Când au venit comuniștii și i-au alungat a murit de inimă rea, l-a bocit tot satul, abia trecuse de cincizeci de ani… Și mai aveau un frate, nenea Petre, perceptor la Cimișlia.
… Aici e tata, Alexandru Ionescu, șef de gară la Chișinău. În tinerețe a fost ofițer de marină, pe crucișătorul Elisabeta. Era brăilean de fel. Părinții lui se numeau Elena, din Argeș, iar tatăl Anton Ivanov, bulgar. Când s-a prezentat la armată i-au spus: ei, Ivanov, ce-i aia? Și i-au schimbat numele în Ionescu. Așa ne-a rămas numele. Elena a născut 16 copii, n-au trăit toți, dar mi-i amintesc pe câțiva dintre ei: nenea Vasile care era judecător la Târgu Jiu, nenea Nae care a lucrat ca grefier la tribunalul din Brăila, nenea Ionel era profesor universitar, nenea Costică ajunsese medic veterinar și funcționar la Ministerul Sănătății și tanti Paulina, mezina care s-a măritat cu doctorul Victor Vineș, șeful secției de neurologie de la Colentina, am o gravură în dormitor… Pe atunci încă se mai duceau bolnavii cu căruța pe delușorul unde era spitalul. Aici e tot el, doctorul Vineș alături de Regina Maria, în timpul războiului, îngrijeau răniții. Și uite-o pe Paulina Vineș, o mândrețe de fată!… Era în ultima casă în care am locuit. Noi n-am avut niciodată o casă a noastră, zice Sofia aruncând o privire surprinsă în jur, de parcă atunci și-ar fi amintit unde se afla, într-o scurtă pauză între imersiunile în albumul de familie.
*
– Am stat mereu cu chirie, tata era mutat des cu serviciul. Când am împlinit trei ani am părăsit Chișinăul și ne-am mutat la București unde aveam să locuiesc pentru încă 15 ani, înainte de a mă mărita. Prima noastră casă a fost pe strada Candiano Popescu lângă parcul Carol, la doamna Nistor (doamna Nișturu!). Apoi ne-am mutat pe strada Ocolului, undeva prin zona Moșilor. După asta am locuit pe strada General Anghelescu, unde e azi spitalul militar. Strada venea dinspre Dinicu Golescu și urca spre gară. Cum intrai pe Dinicu Golescu, pe stânga era un regiment, acum e muzeul militar. Casa noastră era chiar lângă regiment, locuiam cu chirie la etaj. Mă uitam de la fereastră, în fiecare dimineață, cum pleacă tata la gară. Apoi eu și soră-mea Coca ne puneam pantofii cu toc ai Pelaghiei și, tot de la fereastră, salutam mândre regimentul. Guvernanta, franțuzoaica Sybelle (nemțoaica nu-mi plăcea!) ne căuta de zor, dar noi ne ascundeam în dormitor sub patul părinților, șterpelind și o chisea plină-ochi cu dulceață. În cele din urmă uitam că trebuie să tăcem și răspundeam din ascunzătoare… Îmi amintesc de ziua în care tata a dus acasă un patefon cu pâlnie, la care am ascultat Rossini. Am băgat capul în pâlnie să văd cine sunt artiștii și am rămas înțepenită acolo… Aveam o viață așezată, ce să spun… Vara mergeam o lună la mare, iarna petreceam o lună la munte. Familia era familie!
*
Soarele s-a topit întreg în lacul care mustește prin ierburile de dincolo de drum. Se aud păsările zburând jos, aproape de apă. Câțiva pescari trag bărcile la mal, nu știm dacă au prins mare lucru. Bunica Sofia aprinde candelabrul cu patru brațe care atârnă din bagdadie, răspândind o lumină palidă cu reflexe de jad.
– Împlinisem optsprezece ani, în 1942… M-am trezit devreme în dimineața logodnei și am venit la Chiriacu. Floarea și Alexandru Nanu, părinții lui și rudele erau acolo să ne întâmpine, puseseră masă mare în curte. Am primit de la oficiul poștal din comună zeci de telegrame de felicitare, așa era pe-atunci. Mi-au împletit părul în cozi-telefon, rochia mi-a croit-o mama după un model din revistele de modă. Ne-am dus mai întâi la fotograf.
… Văd doi oameni gata să se iubească fiindcă i-a adus viața împreună. Erau pregătiți pentru asta, erau educați. Privirile lor sunt pline de acea inteligență și de acel simț al vieții capabil să unească doi străini pentru totdeauna. Bunicul studiase teologia la București, își dăduse licența cu traducerea unui teolog german. Voise să se facă profesor de filozofie, avea un anticariat pe Lipscani. Dar Alexandru Nanu a zis: am doi feciori, unul ofițer și celălalt popă! … Bunica are privirea educată a tinerelor fete de la liceul Regina Maria din București. Îmi arată o poză cu ea în uniformă, încerc să disting numărul matricol. Studia engleza cu Mary Polihroniade și-i plăceau drumețiile în munți. Drept dovadă, următoarea fotografie o arată cocoțată într-un copac, pățania din copilărie n-a speriat-o! În cele mai grele clipe, bunica Sofia a știut mereu să-și găsească refugiul într-un loc înalt, de unde viața se vede întreagă, păstrându-și nealterat înțelesul. Școala era școală pe vremea aceea, continuă bunica, trecând la pagina următoare. O văd cu Pelaghia în curtea pensionului… Ne învățau să fim bune soții, mame, gospodine dar și doamne în societate. Știam să apreciem o carte, o muzică, un obiect de artă. Aveam abonament la Ateneu, nu pierdeam nici un concert, soră-mea Coca era înnebunită! La atelier învățam să croim haine dar și să pregătim o masă bună pentru oaspeți. Pe vremea regelui, aveam cu ce. Dar după ce au venit comuniștii și ne-au luat tot, m-am descurcat cum am putut. Cumpăram ațică și coseam noaptea hăinuțe la copii, am făcut de toate… Aici tocmai ne pregăteam de o plimbare la Șosea.
– Aveați mașină?
– Cu șofer! Și bucătăreasă și femeie în casă, mama nu-și strica mâinile, Doamne ferește! Poza asta e luată în Cișmigiu, prin anii 1930. După ce m-am măritat, zice bunica râzând, mama a venit la țară cu mașina, stârnind un nor de praf printre gâște și copii despuiați. Era îmbrăcată elegant, ca la oraș. Eu eram în curte cu părintele Iulian, lucram la stupi. Iulian tocmai umplea o găleată cu miere și eu îl ajutam. Când a văzut mama, să leșine! Fata mea n-a făcut școală ca să muncească ca o țărancă, și a dat cu piciorul în găleată, împrăștiind bunătate de miere! De dincolo de gard, Alexandru Nanu privea și el înciudat, spunând că iar au venit orășenii ăștia fără avere!… Ei, așa ne-a fost scris…
*
Bunica ne pune masa. Veselă aleasă, de sărbătoare. Lucruri simple și frumoase care te fac să te simți ca un rege. Noblețea e rodul simplității, al bunului gust. La fel cum o viață bună e rodul decantării. Bunica aruncă ce nu e bun, fără ezitare. Are îndemânarea de a deosebi firescul, a învățat să se deprindă numai cu frumosul, chiar și în vremuri în care oamenii au fost schilodiți de urâciune. O rugăm să mai povestească. Spune Anică, spuneee, îmi răsună în minte un ecou de acasă. De fapt, aici sunt acasă.
– Da, am făcut de toate, spune bunica. Pentru o vreme am fost profesoară la școala din sat, am predat franceză… Mă uit la colecțiile de romane franțuzești frumos aranjate în bibliotecă. Da, continuă bunica, eu și soră-mea citeam tot timpul, ieșeam cu romanele și când pășteam vaca, nu mă despărțeam de ele niciodată! În fiecare decembrie pregăteam cu copiii de la școală un spectacol pentru sărbători. Începeam cu „Tatăl nostru” și cu cântarea „Trăiască regele!” A venit și anul de pomină 1947. Știrile ajungeau mai greu până la noi la Chiriacu, de unde să citesc eu ziarul în dimineața aceea? Era un cer mohorât, cu moină. Frig și zloată. Tovarășii de la colectiv se aliniaseră în spatele căminului cultural urmărind atent mișcările copiilor de pe scenă. Asta m-a mirat din cale-afară, ce să caute ei la căminul cultural? De obicei se înghesuiau prin crâșmă… Spectacolul începea în modul obișnuit. La „Trăiască Regele” ne-au tăiat curentul! Ne-au arestat, pe mine și pe Iulian, spunând că am uneltit împotriva orânduirii comuniste. Nu știați că regele a fugit din țară? Nu, de unde era să aflu? Tocmai când ni se întocmea dosar pentru complot, a dat telefon vărul meu care lucra la minister, a lămurit lucrurile și așa am fost eliberați.
*
… Răsfirăm din nou fotografiile, bunica răstoarnă o cutie veche, acolo sunt cele care n-au mai încăput în album. Multe sunt deteriorate sau dubluri. Îmi amintesc de timbrele pe care le consideram de importanță secundară și pe care i le ofeream la schimb prietenei mele Lenuțica… Dar chipurile din acele fotografii erau unicate, fiecare își avea propria poveste și era de neînlocuit. Însă viața, așa cum o trăise bunica Sofia, o obligase de multe ori la selecții dure. Viața nu era prăjitură, spune ea, dar asta nu însemna că era lipsită de gust, de savoare. Dimpotrivă…
– Uite, am lucrat și la grajdurile comunale. Aici sunt eu la birou, pe post de contabilă. Învățasem matematici bune la Regina Maria. Am inventat un sistem de plată a salariilor ca să nu mai stea oamenii la coadă, după o zi de muncă la câmp… Da ce mai duhnea acolo a balegă și a murdărie! Cât am trăit, eu n-am răbdat mizeria. Am chemat două femei care m-au ajutat să spoiesc pereții apoi am frecat podelele cu motorină până le-am făcut să lucească. Am pus covoare și am atârnat pe pereți reproduceri după Cezanne și Renoir. Am spălat și tăurașii, i-am făcut să arate ca la expoziție. Când a venit inspecția, nu mai știau unde se află. Florica umplea păhăruțele cu rachiu. Îi spuneau: Florico, tu o singură treabă ai: când vezi paharele goale nu sta, umple-le!… Ah, și mai erau muștele, o invazie. Mi-am luat un plici și cum le vedeam, nu le iertam. De la prima oră se auzea în toată clădirea, plici, plici. Îmi rămăsese numele așa! Când mă căuta cineva, secretara spunea: ascultați nițel! Dacă auzea plici din hol spunea: tovarășa Nanu e la birou! …
– Bunico, pot să împrumut cartea asta? Găsisem A la recherche du temps perdu…
– Luați mamă ce vreți… Da, cel mai mult mi-a plăcut să lucrez ca bibliotecară în sat. Era vraiște, cărți vechi, rupte și aruncate. Am făcut curat lună, am aranjat volumele pe autori și curente, așa cum văzusem la Regina Maria. La început lumea nu prea venea să citească, mergeau mai degrabă la cârciumă. Până când am început să le povestesc romanele lui Jules Verne! Poveștile circulau din gură în gură, stăteau la coadă să le împrumute, făceau schimb între ei, comentau care mai de care romanele! I-am învățat și teatru, am făcut cu ei un cor pe voci și am câștigat premii la „Cântarea României”. Ne urcam toți într-un tractor și mâncam pepeni pe drum. Uite, aici sunt eu în costum național, primisem o ie veche din Sibiu… Dar comuniștii tot mă urmăreau, să mă prindă cu ceva. Au vrut să mă dea afară de la bibliotecă, să-mi ia cărțile. Spuneau că răspândesc idei periculoase. Au pus pe cineva să facă dezordine în bibliotecă, să răstoarne o călimară, să spargă un geam. Tocmai atunci s-a întâmplat să vină și cei de la centru în inspecție, mi-au făcut raport și m-au chemat a doua zi la județ, la Giurgiu. Mama sărmana își frângea mâinile. Intră inspectorul-șef și-mi spune: aud, tovarășa Nanu, că nu păstrați curățenia în bibliotecă. Cum se poate, am găsit și pânze de păianjen, scrie aici negru pe alb în procesul verbal!… Mama era gata să izbucnească în lacrimi. Când colo, dând ochii roată prin birou, mi-a venit și mie bine să răspund: Tovarășe, eu sunt singură în bibliotecă și fac curat, mă ocup de toate. Dar aici la dumneavoastră în birou, unde fac curat atâtea persoane, iată, au uitat o pânză de păianjen! Așa era, inspectorul și-a înghițit limba contemplând păianjenul care-și vedea de treabă, chiar deasupra creștetului lui pleșuv…
*
… Luna stropește podeaua cu răgazuri de lumină melancolică. Greierii își ascut piciorușele în aerul cald, în ultimele rămășițe ale verii. În sufragerie, ziua noastră împreună pare să nu se mai termine. Bunica și nepotul joacă tabinet și canastă, jocuri de societate lungi, menite să adune laolaltă oameni care cunoșteau plăcerea de a se privi unii pe ceilalți, nu doar la televizor. Îi urmăresc cu genele grele de somn, legănată de miresmele potolite ale toamnei. Le scapă șușoteli și râsete înfundate, licăriri de bucurie care mă iau prin surprindere, la granița dintre lumi.
