Andreea Nanu„Noaptea, îmi părăsesc trupul…” Așa s-a petrecut întâlnirea mea cu un „exchange student” din Chile, pe când studiam în Franța. Continuarea o puteți afla citind cele câteva fragmente din Timpul splendorii; de fapt, sunt fragmente din toamna mea bretonă, devenite oarecum fluide, diafane, din clipa în care le-am filtrat prin ochii păunilor albi, prin apele lui Mnemosyne… Printr-un fenomen inexplicabil, Christian își părăsea corpul în fiecare noapte, zburând departe, chiar și până la Valparaiso… Ne povestea în fiecare zi despre călătoriile lui extraordinare, dar nu-l credea nimeni. Pe mine m-a convins, atât cât să-l pot urma, prin imaginație, dincolo de cotidianul zilelor ploioase în care ne toceam coatele cercetând științele politice la Rennes…
*
„Am închiriat o cameră la o pensiune situată aproape de centrul vechi al orașului, la Sainte Anne. Nu cred în noroc sau ghinion, doar în șansă care, așa cum am spus, e cu totul altceva. Casa e veche, cu ziduri groase din piatră invadate complet de iederă sălbatică. Decorul simplu și personalul amabil. O afacere de familie, bănuiesc. Pentru tineri artiști, mi-au spus în mesajele pe care le-am schimbat pe email înainte de a mă hotărî să închiriez o cameră pentru o perioadă mai lungă. M-a liniștit oarecum gândul că voi fi în compania unor oameni cu preocupări similare. Totul în casa asta e muzical, de la imprimeul discret al perdelelor și până la mansarda unde e amenajat un soi de studio „de artă” unde se poate asculta muzică, picta, chiar exersa balet în fața oglinzii fixate de-a lungul peretelui. Oglinda și fereastra stau față în față. Scriu rândurile astea în timp ce mă amuz urmărind jocul adâncimilor. O măsuță de lemn, foarte asemănătoare cu un scrin, mai degrabă unul dintr-acele écritoires care te face să te gândești cu solemnitate la foaia de hârtie și la cuvintele pe care ai de gând să le așterni. Totul în acest studio – termenul modern nu mi se pare adecvat pentru spațiul à l’ancienne, amenajat parcă dinadins ca să-ți abată gândul spre alte timpuri. Lângă mine, un tânăr face fotografii. Îl cheamă Christian și vine tocmai din Chile grație unei burse Erasmus. A fost primul care m-a întâmpinat de dimineață, întrebându-mă într-o franceză aproximativă dacă nu cumva am auzit zgomote ciudate în timpul nopții. I-am spus că nu. De fapt, cu greu aș fi putut să aud ceva devreme ce am căzut secerat de oboseala călătoriei. Am visat că zburam pe deasupra unei mări negre ca smoala, una rece și vâscoasă în care, spre dimineață, m-am prăbușit. O prăbușire lipsită de spectaculozitate, pe lângă care cei mai mulți treceau indiferenți, ca în tabloul lui Brueghel. Mă tem că Icar nu se mai bucură de o prea mare notorietate. La fel ca el, mă topeam în peisaj, în cotidianul anonim și asta mă făcea să sufăr, dându-mi senzația că mă sufoc. M-am trezit din cauza luminii puternice care părea să țipe de dincolo de geam, îngânându-mă ironic. Am făcut cunoștință cu cilianul. Christian mi-a arătat priveliștea prin seturile de lentile suprapuse: grădina Taborului e la câțiva pași. Vezi vârful ascuțit al pavilionului și bazinul de piatră?… L-am întrebat de ce ar fi trebuit să aud zgomote ciudate în toiul nopții. M-a tras deoparte, șoptindu-mi pe jumătate conspirativ, că trebuie să-mi dezvăluie ceva despre el. Înainte să pot protesta, mi-a spus dintr-o răsuflare: Je quitte mon corps la nuit. Își părăsea trupul noaptea și se trezea zburând pe aiurea. Chiar noaptea trecută fusese văzut în curtea casei lui din Valparaíso. Aflase de la maică-sa care-l sunase de dimineață să-i spună că vecina l-a văzut zburând pe deasupra grădinii și de frică a scăpat pe jos sticlele cu lapte. Păcat de lapte… Există vreun remediu? Mă simțeam oarecum stânjenit și căutam o cale de a-i fi util. Împotriva zborului, nu… L-am asigurat că nu fusesem deranjat cu nimic, nici nu m-aș supăra dacă l-aș vedea zburând prin dreptul ferestrei mele. Nu mă tem decât de propriul zbor… Acum își vede liniștit de fotografii, în timp ce eu m-am întors la scris. Studioul are ieșire spre o mică terasă. E foarte plăcut acum, la început de toamnă când încă e cald și culorile aprinse ale verii se desfac în nuanțe mai potolite. Mă calmează. Tac-tac…tac-tac. Mi-a luat ceva timp să recunosc sunetul poantelor pe podeaua tare. O rusoaică exersează în fața oglinzii, sprijinindu-se de bara improvizată. Nu am văzut până acum o balerină exersând. Poartă un echipament modern și asta îmi dă impresia că privesc în culisele unui vis. Nu îndrăznesc să mă uit la ea, bănuiesc că e frumoasă. Majoritatea balerinelor sunt. Tac-tac… Nu mi-am dat seama până acum cât de asemănător e sunetul poantelor cu cel al clapelor; același fragment din lemn care lovește surdina. Materia din spatele diafanului. Afară, pe terasă, Christian continuă să fotografieze norii. Cerul s-a acoperit, începe să plouă mărunt. Gazda ne-a spus că timpul e mai mereu așa prin locurile astea, quatre saisons dans la journée. Da… patru anotimpuri în aceeași zi.
James Abbott McNeill Whistler ‘Nocturne: Black and Gold – The Fire Wheel’
(sursa foto: tate.org.uk)
*
Ellis Island, 16 septembrie 1906. Dragă Gerda, nopțile la Ellis Island sunt cele mai grele, chiar și decât ce-am îndurat pe vapor. După întinderea întunecată care m-a țintuit în pat zile la rând, aici pândește adâncul întunecat al suferinței și al nebuniei. Nopțile sunt blânde și calde. Dar blândețea aceasta e doar aparentă. Întunericul îmbibat de briza oceanului e sfâșiat, când te aștepți mai puțin, de strigăte informe. Vecinul meu de pat îmi spune că în clădirea alăturată sunt internați cei care suferă de boli nervoase, epileptici, schizofrenici, paranoici, debili, nu există boală a minții care să nu se găsească în panoplia acestui spital care înghite și vede de toate. Acum înțeleg de ce armencei i s-a desenat un X cu cretă pe haină… Am și eu nopți în care mă trezesc și urlu de durerea absenței tale, dar nu mă aude nimeni. Încă mai am puterea să mă ascund după cortina tăcerii…
*
Sainte Anne, 16 septembrie. Am avut o noapte groaznică. Faimoasele cochilii St. Jacques nu m-au lăsat să închid un ochi. Cina a durat până spre unsprezece, conversația a fost minunată și am avut pentru câteva ceasuri sentimentul că sunt acasă cu Anna și Maxim. După despărțirea de soții Grimaud, aerul rece și umed de afară mi-a calmat nervii întinși. Am mers agale înapoi spre pensiune, pe străduțele pustii. Rareori mă depășea vreun taxi. M-am oprit în dreptul porții de fier și am început să caut prin buzunare cheia de la intrare; la ora aceea nu mai găseam pe nimeni la recepție. Am reușit să mă strecor până în hol, dibuind cu mâna de-a lungul peretelui, spre locul unde știam că trebuie să găsesc întrerupătorul. Lumina era atât de chioară încât am preferat să sting becul și am așteptat câteva minute până când ochii mi s-au obișnuit cu întunericul. Luna plină care picura în hol prin geamurile înalte mi-a înlesnit calea spre ușa camerei mele. Stăteam lângă cilian și, două uși mai departe, locuia rusoaica. Am intrat fără zgomot, felicitându-mă pentru dibăcia mea. Constat că, spre deosebire de zidurile care înconjoară pensiunea ca o fortăreață, pereții interiori, recent amenajați, sunt destul de subțiri lăsând să treacă până și cel mai mic zgomot. Mi-am scos haina, tot pe întuneric, dat fiindcă luna, rotundă și grea, bătuse ca un gong astral miezul nopții tocmai în fereastra mea, împrăștiind o lumină albă peste podea, mai albă decât laptele vărsat de pe urma zborului neastâmpărat al lui Christian. Îmi simțeam capul greu de somn dar, oricât m-am chinuit, n-am putut să adorm.
…Nu sunt insomniac, cel puțin până acum eu și zeul Morfeus n-am fost niciodată certați. Adorm ușor de îndată ce pun capul pe pernă, spre deosebire de Anna. Se pare că am moștenit firea lui Maxim, seninătatea lui căreia mama îi spune de multe ori naivitate, tachinându-l. Însă noaptea trecută a adus cu ea o mică rebeliune în obiceiurile mele. Am rămas mult timp cu ochii deschiși în aerul albicios al camerei, în cearșafurile prinse strâns sub saltea, ca într-un cocon. Trecuse de miezul nopții însă luna mă împiedica să simt că e noapte. Întunericul argintat lustruia podeaua, făcând-o să pară de gheață. Căldura venea din pereți, din dispozitive moderne, dar nu era suficient pentru a mă face să scap de senzația de răceală. Un foc de gheață care mă imobiliza, n-aș putea să-l descriu altfel. Oboseala m-a făcut să rămân, pentru câteva ceasuri bune, prizonierul senzațiilor atât de puternice încât nu mă mai puteam auzi gândind. Ca orice insomniac, am început să ciulesc urechea. Dinspre camera cilianului deslușeam zgomote înfundate, pe parcă cineva și-ar fi trecut palmele, iar și iar, peste tapetul satinat. M-am gândit că nici Christian nu poate să doarmă așa că i-am făcut o vizită, ca între insomniaci. Am bătut la ușă cât am putut de încet. În cele din urmă mi-a deschis. Era palid la față ca o stafie și avea ochii roșii.
– S-a întâmplat iar.
– Ce anume?
– J’ai quité mon corps…
– Cum se întâmplă asta, fă-mă să pricep!
– Mă întind în pat și încerc să adorm, ca orice om. Apoi încep să visez că zbor, încerc să mă trezesc dar îmi dau seama că cel care se rotește în jurul tavanului sunt chiar eu.
– Poate e un efect secundar al insomniei…
– Nu, nu înțelegi, vreau să se oprească!… Din cauza asta am plecat din Valparaíso … M-am gândit că o schimbare drastică de climă o să mă vindece. Se pare că nu… Trebuie să fie un blestem!
– Sau poate un dar.
– În nici un caz!
– Spuneai că ai zburat până la Valparaíso noaptea trecută?
– Da. Am martori, cunoscuți care m-au văzut acolo. M-au sunat de dimineață să-mi spună. Îmi pierd mințile!
– Poate dacă ai asculta o muzică liniștitoare…
– Ai ceva?
– Bach. Variațiunile Goldberg.
– N-am auzit.
– Merită să încerci.
– Mulțumesc, îți sunt recunoscător.
Nocturne in Grey and Silver, 1873,Whistler
(sursa foto: artofericwayne.com)
*
Leipzig. Septembrie, 1742. Nu pot să dorm… Întrezăresc deja marginile crenelate ale zilei… Aud roțile trăsurilor, primii vânzători ambulanți își strigă mărfurile… Timpul trece atât de repede și în toată agitația nu reușesc să-mi adun gândurile ca să compun. Trebuie să găsesc Aria, așa cum i-am promis contelui Keyserling. Aria e întotdeauna firul prezentului, dar ce poate fi mai greu de transpus în muzică? Timpul și adevărul lui îmi scapă. Variațiunile, fie că aparțin trecutului cu care încercăm se ne reconciliem, fie că sunt ale viitorului căruia ne străduim după puteri să-i dăm consistență, depind de această Arie care se ascunde încă departe de inima și auzul meu. O caut și mă lupt deja cu ea, ca odinioară Iacob cu Îngerul. Vreau să-l înving, să-l îmbrățișez, să-i aud suflarea cerească: numele tău e Johann… Johann Sebastian Bach!
*
Leipzig, 1908… Dacă Bach a compus Variațiunile pentru un insomniac, îmi vine să spun că s-a înșelat crezând că-i vor aduce somnul. Draga mea Gerda, am început să lucrez la Variațiuni. Știam că mă lansez într-o aventură plină de riscuri, dar nimic nu mă poate face să renunț. Nici chiar condescendența cu care ceilalți muzicieni privesc ideea de transcriere. Aseară mi-am împărtășit gândurile câtorva prieteni, în Potsdamer Straße. Am sperat că mă vor înțelege dar totul s-a terminat în glume și ironii. Oare de ce se încăpățânează să considere transcrierea muzicală un fals, o creație de rangul doi? Dacă stai bine să te gândești, totul în viață e un transcript. Cuvintele transcriu gândurile, pictura transcrie natura, totul în jur e un imens transcript al lumii așa cum era la început, așa cum ne-o imaginăm probabil, încercând să ajungem cât mai aproape de esență… Am simplificat structura, eliminând părțile care mi se păreau a fi de prisos. Acum totul e circular, capetele Variațiunilor se întâlnesc. Aș vrea să-i ating mâna. Mâna lui Bach… Se apropie dimineața. Mi-e dor de tine, Gerda, de liniștea căminului nostru. Mâine voi avea un concert la Operă, pentru care am semnat deja contractul. Însă la sfârșitul săptămânii plec spre Helsinki. Am nevoie să te văd. Și cu puțin noroc, îți voi aduce Aria. Printre toate variațiunile zilelor obișnuite, trebuie să găsim Aria, firul vieții. Și ce e mai greu, trebuie să fim mereu pregătiți pentru un nou început. De ce oare ne temem? Al tău cu afecțiune, Ferruccio.”
James Abbot McNeill Whistler ‚Nocturne: Blue and Gold, St Mark’s, Venice’ 1880
(sursa foto: tate.org.uk)
(fragmente din romanul Timpul splendorii, ed. Eikon, 2016)
