Andreea NanuÎntâlnirea noastră de astăzi a prins contur în timp ce ascultam piesa unui compozitor modern, John Cage, intitulată In a landscape. Într-un peisaj… de obicei percepem natura ca simplu decor, unul de care ne putem dispensa; arareori păşim într-un peisaj, dând şansa unei privelişti exterioare, mai mult sau mai puțin întâmplătoare, să devină una interioară. Ce anume stă la originea acestei metamorfoze? Cu siguranţă, există corespondenţe între geografiile reale şi geografiile spirituale, ca spaţii ale devenirii. Ne oprim uneori din drumul pe care suntem şi facem un pas în lături, pe cărarea mai puţin umblată ce duce spre noi înşine… O astfel de alegere, la momentul potrivit, ne schimbă viața, așa cum minunat spune poetul Robert Frost:
Two roads diverged in a wood, and I—
I took the one less traveled by,
And that has made all the difference…
(The Road Not Taken)
„Peisaj” înseamnă fragment de natură, privelişte pe care o putem îmbrăţişa dintr-o singură privire; ca o respiraţie, ca fulguraţia unei amintiri. Mai înseamnă şi „a parcurge o traiectorie, a desena o linie curbă, un cerc”. Explicaţia etimologică descrie, într-adevăr, procesul sufletesc al metamorfozei despre care spuneam mai devreme, indicând totodată care ar putea fi legile ce o guvernează… Dintre toate, am ales Memoria; ea este cea mai apropiată de ideea întoarcerii după ocolul pe care-l facem în jurul propriei ființe, străduindu-ne să îmbrățișăm dintr-o unică privire tot ceea ce am fost, ceea ce suntem și mai ales, ceea ce am putea deveni. Mi-o imaginez pe Mnemosyne ca pe o vestală ce ne întinde generoasă amândouă braţele, nostalgia şi contemplaţia… Maxim Tauber se întoarce în casa de la Văleni, în peisajul copilăriei. Cu toate că lucrurile din jur par neschimbate, fireşte, nimic nu mai este ca odinioară. Există totuşi o posibilitate de a salva un peisaj păstrat în memorie, aşa cum scoţi cu grijă un film încă nedevelopat din carcasa unui aparat de fotografiat, ştiind că într-un moment de neatenţie imaginea s-ar putea voala.
Vă invit să păşiţi împreună cu mine, însoţiţi de Anna şi Maxim Tauber, într-un peisaj…
Oglinda (Andrei Tarkovsky, 1975)
(Sursa foto: https://www.pinterest.com/pin/474496510719351361/)
„Maxim aprinsese focul şi asculta foşnetul calm al lemnului topit de flăcări. Regăsea intimitatea casei care se păstrase, aparent, intactă… Casa cu păuni şi casa de la Văleni… cele două toposuri ale geografiei mele personale. Imaginea zilei şi a nopţii care alternează într-un ciclu perfect, copiind fidel mişcările memoriei. În casa cu păuni am impresia că e mereu zi, lumină. Chiar şi atunci când Anna mă întreabă dacă poate să stingă veioza în timp ce braţul ei se întinde deja, ca o cupolă, peste privirea mea, lumina stăruie în spatele retinei jucându-se ca un copil după cortină, ca o permanentă invitaţie la amintire. Mnemosyne îşi deschide braţele cu o generozitate, uneori, înșelătoare. Spun aşa fiindcă ştiu că nu am nici o şansă să scap, să mă eliberez… Parcă abia aici la Văleni regăsesc, după atâta timp, liniştea somnului din copilărie vegheat de Clara, mai ales în nopţile în care eram speriat de furtună… Continua să privească pe fereastră, cu gura întredeschisă, de parcă jocul Annei îl ducea înapoi, spre locuri care îi apăreau din ce în ce mai limpede în minte… Anna întinde mâinile, se învârte într-o horă imaginară. Desenează îngeri în aer, cu braţele acoperite de şalul gros. E al mamei. Surprinzător cum prezenţa unei femei animă până şi cele mai banale lucruri. Ani de zile şalul acela de lână, a cărui textură o cunoştea până în cele mai mici detalii, zăcuse inert, jumătate pe podea, jumătate pe marginea fotoliului de lângă sobă, cel în care Clara obişnuia să se aşeze seara. Acolo citea, de acolo privea, prin fereastra deschisă, lumea. Chiar şi iarna, frigul nu avea nici o putere asupra ei, neputându-i schimba obiceiul. Iar acum, un singur gest al Annei trezise textura aceea din uitare, din moarte. Îi împrumutase din parfumul, din căldura trupului ei; gesturile acelea repetate, familiare, aveau să rămână prinse în împletitura şalului, suprapuse peste umbra altor braţe care-l îmbrăţişaseră. Strâns, strâns. Urmărea, iarăşi, prin geamul scund, jocul imaginar al Annei. Apoi simţi ca un fior uşor, o emoţie care-i cernea, cu degete rare, sufletul, în clipa în care Anna se îndepărtă, trecând prin poarta care ducea spre grădină. Nu, nu avea de că să-i fie teamă pentru ea. Era în siguranţă aici, cu el, îşi spuse, rotindu-şi verigheta pe degetul care lăsa să se ivească urma albă, circulară, a ultimilor trei ani. Întotdeauna m-am gândit că iarna ar fi mai plăcută dacă aş putea s-o petrec într-o căsuţă mică, la ţară. Acolo, într-o singură începere, cu focul mereu aprins, aş simţi contrastul dintre roşu şi alb, dintre flacără şi zăpadă, dintre intimitatea camerei şi imensitatea pustie de afară. În casa cu păuni iarna pare rece, cu atât mai rece cu cât se continuă în sus, de-a lungul pereţilor înalţi, atât de sobri. Tablourile şi mobilele masive îmi dau senzaţia de relief, de peisaj care se formează încet sub ochii mei, în ritmuri imperceptibile. Şi dintr-o dată te simţi aruncat „afară”, în afara propriului corp care se trezeşte rătăcind prin vegetaţia din lemn de nuc şi mătase. Dincolo de draperia grea din catifea, verde şi densă ca o maree imobilă, zăpada pare şi mai albă. O urmăresc pe Anna. Nu am întotdeauna răgazul să o privesc în felul acesta, în strălucirea zăpezii care acoperă totul. Ca şi iubirea, zăpada omogenizează stridenţele exterioare, reduce universul la o singură culoare. Pentru mine e albul. (…)
Maxim se trezi din visare la auzul ferestrei trântite de vânt. O închise bine apoi zăbovi câteva minute, sprijinindu-se cu palmele de pervaz. Curtea se deschidea în grădină acolo unde, la poalele dealului, Anna îşi continua jocul imaginar. Vru să o strige dar îşi dădu seama că nu l-ar fi putut auzi aşa că hotărî să facă el însuşi câţiva paşi. Cunoştea fiecare loc, fiecare ascunziş, ca în palmă. Aici, în grădina asta, visase mult, aşteptase mult. Aici obişnuia să citească, să se roage chiar, deşi în familie nu se vorbea despre asemenea lucruri, mai ales după arestarea generalului Maximilian. Ajunse pe cărarea unde Anna, urcată în vârful nucului, transmitea semnale numai de ea ştiute copacului de pe dealul vecin.
– Cu cine vorbeşti, o întrebă, ducându-şi mâinile streaşină la ochi.
– Cu copacul de pe dealul din faţă…vezi, acolo, peste apă…
– Atunci sunt gelos pe el, pe acel copac, îi spuse zâmbind apoi făcu câţiva paşi înapoi. Privi în sus şi îi zări chipul, în fragmente, printre crengile goale, negre. Anna era acolo, lângă el, şi distanţa dintre ei nu depăşea mărimea unei frunze. Se simţea trist, pentru prima oară de când sosiseră. Sunt gelos, cumplit de gelos pe acel copac, dacă aş putea l-aş dezrădăcina cu privirea… Nu ştiu de ce, dar scena asta îmi aduce atâta părăsire în suflet încât nu pot să nu mă gândesc iarăşi la dimineaţa în care am „părăsit” casa cu păuni. E poate impropriu să spun aşa, fiindcă era prima dată când păşeam pe parchetul gol din sufragerie şi mama, venită să ia ultimele lucruri, mă adusese cu ea, de parcă ar fi trebuit să ne luăm rămas-bun de la acea casă ca de la o rudă moartă. Aud și acum ecoul pașilor grăbiți pe asfaltul rece, în dimineaţa plecării noastre din Bucureşti. Începeam o viaţă nouă. (…)
– Maxim, începe furtuna… a fulgerat.
– Ai dreptate, să ne întoarcem, e târziu.
– Stai, vreau să-ţi arăt ceva… acolo, copacul trăsnit.
– Da, îl cunosc. A fost un nuc gigantic. De atâţia ani a zăcut aşa, suspendat între cer şi pământ. Mă întreb de ce au aşteptat atât să-l taie.
– Poate că nu s-a îndurat nimeni. Trebuie să fi fost maiestuos, ca un rege. Cred că îl cuprindeau pe puţin zece inşi…
– Haide, să ne grăbim, îi spuse Maxim, apucând-o strâns de încheietura mâinii. Plimbările astea lungi de după-amiază îmi amintesc de „atunci”, de „acasă”. Era, parcă, un alt Văleni, pe care memoria mea îl developează acum în nuanțe sepia. După fiecare masă de prânz trebuia să ieşim, „să ne facem plimbarea”. O însoţeam pe mama, de obicei în păduricea de la marginea satului. Era iarnă târzie. Sigur, trebuie să ne fi plimbat şi în alte anotimpuri, în toţi anii aceia de mizerie şi de izolare care au urmat arestării tatei. Plimbările erau ca un balsam, pentru mama funcţionau ca o anestezie puternică din care se trezea numai când simţea sub picioare pragul casei. În ziua aceea – pe care mi-o amintesc bine de altfel, era chiar început de primăvară – încremenirea îngheţului rămas din iarnă înăsprea aerul şi îmi plăcea fiindcă îmi dădea o senzaţie de linişte, de tihnă aproape euforică pe care o regăsesc acum în plimbarea noastră. Atunci, ca şi acum, aveam lângă mine o prezenţă feminină. Mă însoțea cu discreția unui peisaj. Prezența ei nu-mi ştirbea cu nimic libertatea interioară pentru că îmi era cunoscută, familiară. Clara era atât de aproape, era o parte din mine şi totuşi, suficient de detașată încât să poată lăsa loc distanţei salubre dintre noi. Mergeam în tăcere alături de femeia aceea cu coc despletit pe ceafă, care era mama mea. Clara era încă tânără, îmi amintesc, şi pe măsură ce înainta în vârstă chipul ei devenea tot mai translucid, de parcă semnele vremii fugeau departe de ea, duse de vântul iernii. Pământul era încă îngheţat, îi simţeam duritatea sub paşi. Nu rămăseseră decât câteva insuliţe de zăpadă murdară, aproape topită, pe care o zdrobeam cu vârful bocancului. Traseul era cât se poate de calm, aproape invariabil. Ne fixam un punct, aşa, doar ca să dăm plimbării noastre un scop. „Trebuie să avem un scop”, spunea mama, în timp ce o lua înainte, arătându-mi cu mâna streaşină la ochi locul în care trebuia să ajungem, culmea de pe care, privind în urmă, ne-am fi putut declara plimbarea încheiată. Totul părea atât de fix şi rigid; cu toate astea, privind acum în urmă la acele zile le simt adierea uşoară, ca o bătaie de aripi… Nu prea vorbeam, nici eu nici ea. Tăcerea care creştea uneori atât de adâncă între noi era compensată de o senzaţie caldă, de alunecare, pe care ne-o dădeau amintirile, atâtea câte erau, aureolate de nostalgia lor străvezie. Mergeam alături de femeia aceea care mă născuse. Mă născuse din căsătoria cu un bărbat pe care nu-l cunoscusem dar a cărui forţă şi autoritate ajunseseră până la mine, sub forma tapiseriei pe care o pipăiam, la lumina focului: lupta lui Iacob cu îngerul. De când tata fusese luat „în delegaţie”, mama nu a mai privit niciodată în ochii de foc ai îngerului.
– Maxim, nu ne-am mai plimbat de mult aşa… sunt atât de fericită, spuse Anna, şi glasul ei îl făcu şi mai mult să-şi amintească, de parcă vocea transfigurată a soţiei lui l-ar fi ajutat să pătrundă într-o încăpere rămasă, până atunci, încuiată.”
(fragment din Ziua cea mai albă, ed. Eikon, 2014)
August garden
to You, my Garden
The garden we explore…
Each moment weighs no more
than a golden leaf
There must be thousands of them
And yet, each one is Belief.
There… a bridge!
We bend over
to see the reflection
of our entwined faces in the water.
`What’s the matter?`
…Our songs had been sung,
Our words had been spoken,
Our laughs had been laughed,
Our spirits awoken.
There wasn’t a single arpeggio of October
left uncoloured as we walked through the foliage,
dispersing it, turning it over,
compelling it to give its crimson song back to earth
like a vegetal kiss to a lover.
`What a splendid garden, isn’t it augùst?`
‘Yes… like all the things that last.’
(Andreea Nanu, August garden)
