Fragmentarium

… Adeseori resimțim povara discontinuității; viața ni se scurge fragmentat, întrerupt, sincopat. Spunem atunci că avem nevoie de perspectivă. Căutăm să ne refugiem pe locurile înalte ale spiritului capabile să ne ofere o priveliște cuprinzătoare, asemenea unei îmbrățișări care răscumpără și consolează în același timp… În copilărie o priveam ceasuri în șir pe bunica mea torcând la gura sobei, în lumina purpurie a jăraticului. Torcea un fir de lână care, ori de câte ori se rupea, era reînnodat cu măiestrie, la fel ca poveștile pe care mi le spunea. Caierul amintirilor nu se termina niciodată, făcând să pară prezentul o suită de noduri, de contrapuncte într-o melodie care urca spre suprafața zilelor dintr-un timp tainic… Cum ar fi dacă cineva, să spunem o necunoscută, cu pasul mai ușor decât vântul cald de aprilie, cu respirația transformată de imaginație în melancolia propriilor noastre gânduri, s-ar apropia și ar deschide ușa către tinda sufletului, întinzându-ni-l întreg, ca pe-o ofrandă, cu amintirile-i intacte? I-am dăruit această putere magică Letei, primăvara cu chip omenesc din Numele ei era Uitare. Asemenea aerului înmiresmat al primelor luni din an, Lete plutește deasupra propriei existențe, gravitează peste viețile celor din jur și adună din rămășițele fiecărei zile acele detalii cărora nu li se acordă importanță, ridicându-le la demnitatea întregului misterios numit viață.

Carl Holsoe – ‘Girl Reading in a Sunlit Room’

(sursa foto: pinterest.com)

„De când îşi construia Fragmentarium-ul, Lete căpătase gustul amintirilor. Memoria îşi întindea braţele matern către ea, ca un pământ nou, primitor. Nu era acolo nimic de care ar fi trebuit să se teamă. Ca, bunăoară, ilustratele Mariei Vineş. Viaţa şi moartea, iubirea, singurătatea şi aşteptarea convieţuiseră acolo ani de zile, făcând să dispară orice urmă de luptă. Timpul le scuturase de sevă, le pusese la uscat pe pânza lui şi le prinsese apoi într-o broderie frumoasă, împăturită cu grijă. (…)

            – Uite, am găsit cheia, îi spuse închizând victorios sertarul comodei plin cu hârtii şi tot felul de lucruri neterminate, fără vreo destinaţie anume. Erau mărunţişuri, bilețele cu însemnări zilnice în caligrafia frumoasă a Mariei, chiar şi atunci când, pentru a-şi putea aminti, mâzgălea ceva în grabă. Dan, personalul de 5 după-amiaza. Doar atât. Îl aşteptase, ştia că avea să vină. Sau Sanda şi perdeaua de la bucătărie. Cea pe care nu mai apucase să o pună la loc după ce căzuse. Apoi mai erau câteva fotografii – unele rupte în bucăţele mărunte şi apoi puse ca atare în plicuri individuale cu marca par avion – şi nasturi care păstrau resturile de aţă cu care fuseseră cusuţi. Desigur, acest tezaur, acest fragmentarium de viaţă cotidiană căruia cineva ar fi putut cu greu să-i redea coerenţa, o atrăgea pe Lete care începuse la rândul ei să scormonească, să admire la lumină, să trieze, să exclame. Ar fi continuat încă mult timp dacă Dan nu ar fi întrerupt-o cu un scop imediat şi practic: trebuia să caute în şifonier ceva pe măsură, pentru că nu putea să îmbrace la nesfârşit aceeaşi rochie… sau cămăşile lui, mai ales că mai trebuiau să iasă prin lume… de acord? Lete făcu semn că da, înţelegea gravitatea situaţiei, drept pentru care se apucă să răsfire cu amândouă mâinile hainele înghesuite dintre care se desprindeau, din loc în loc, mănunchiuri de levănţică uscată. Căuta fără prea mare tragere de inimă, apoi curiozitatea ei înnăscută îşi spuse cuvântul şi începu să zăbovească asupra fiecărui lucru, scoţând câte o bluză sau rochie pe care şi-o trecea peste faţă, ca într-o mângâiere, examina ţesătura de parcă ar fi purtat cu ea o conversaţie intimă. Dan rămase să o privească o bună bucată de vreme, la început doar curios, apoi toropit de senzaţia feminităţii care picura, ca un lapte cald, din cel mai mic gest al ei. Cu fiecare lucru nou descoperit, expresia feţei i se schimba de parcă ar fi spus da, încep să îmi amintesc, apoi relua dansul delicat al mâinilor printre țesături… Ce ciudat, Lete părea să aibă, în felul ei unic, mai multe amintiri legate de prezenţa femeilor care trăiseră şi muriseră în această casă decât el însuşi. Şi asta prin simplul fapt că atingea nişte lucruri vechi şi demodate, cu miros înţepător de naftalină. Adevărul e că Maria nu fusese niciodată atât de prezentă în camera cu ferestre mici, cu vedere spre iaz, ca în dimineaţa asta umedă în care Lete, cu o curiozitate de explorator şi cu o plăcere de colecţionar care dezarmau, îi etalase rochiile pe pat şi pe fotolii. Feminitatea tainică a celor două femei din viaţa lui, pe care nu avusese răgazul să le cunoască prea bine, nu ar fi putut să fie scoasă la iveală decât de o altă femeie. Era vorba de o succesiune care funcţiona, se gândi, după principii mult mai intime şi subtile decât ar fi putut să o facă logica pragmatică a unui bărbat, fie el chiar şi tânăr, pus pe fapte mari, hotărât să cucerească lumea cu „auzul lui muzical absolut”. Memoria avea, într-adevăr, căi ciudate. Îşi spunea asta şi poate pentru că întotdeauna avusese impresia că memoria este un element activ, un „el”, un ins responsabil şi conştiincios îmbrăcat în uniformă militară, ca la paradă, gata să răspundă oricând la apelurile raţiunii. Memoria era, sau cel puţin aşa ar fi trebuit să fie, un instrument al spiritului lucid care avea nevoie să se adape periodic din apele lui Mnemosyne doar pentru a-şi putea argumenta deducţiile logice. Şi totuşi, în chip ciudat – fapt care-l intimida şi-l făcea să-şi simtă palmele veşnic moi şi umede – Lete îi arăta că memoria trebuia să fie o „ea”, o prezenţă feminină cu toane şi farmece neaşteptate, cu intuiţii de moment. Dan o privea, simţindu-se învins de ea în cel mai plăcut şi neliniştitor chip cu putinţă. Dacă la început o văzuse ca pe o fiinţă impermeabilă, care respinge orice incursiune în trecut, acum înţelegea că prin însuşi felul ei de a fi îl ajuta să-şi amintească şi – ceea ce i se părea cu adevărat preţios – să retrăiască propriile amintiri, cu stări sufleteşti şi nuanţe pe care acum vârsta îl ajuta să le contemple şi să le simtă gustul. Aveau culoare şi aromă de fructe confiate. Timpul le păstrase şi se uscase în ele, fără să le părăsească vreodată. Ghirlande de fructe confiate, aşa arătau amintirile lui, chiar şi cele nefericite pentru că, la fel ca fructele amare puse la uscat, acestea îşi scurg în afară amărăciunea şi păstrează doar substanţa experienţei, calmă şi dulce. Acum simţea că începe să capete, puţin câte puţin, puterea de a se vedea întreg. Acum, amintirea jocului cu ghiceşte, ghiceşte, nu-l mai speria, cel puţin nu cu acea frică barbară de care se simţise hăituit încă din adolescenţă, apoi şi mai mult, după moartea Mariei. Moartea Mariei… cu câtă discreţie şi candoare se mişcase printre lucruri, fără să atingă nici să deranjeze pe nimeni. Şi totuşi, plecarea ei lăsase în urmă un parfum stăruitor, chiar şi după ce Sanda aruncase, odată întoarsă de la cimitir, crinii şi iasomia.

            – Rămâi şi caută ceva care să-ţi vină, eu merg în grădină, să termin de curăţat iazul. Am făcut ieri mai mult de jumătate…Te chem când o să dăm foc la trestie, o să vezi, o să fie ca în tabără, îi spuse Dan, arătându-i şi fereastra de la care putea să-l privească. Lete păru să accepte această despărţire temporară, faţă de care în mod normal ar fi protestat pentru că se obişnuise să îl urmeze peste tot, şi îşi continuă explorarea. Luă câteva dintre rochiile mai groase, din stofă, şi le înşiră una lângă alta pe pat. Mai toate erau închise la culoare şi aduceau, aşa cum fuseseră aşezate milităreşte umăr lângă umăr, cu un pluton de execuţie. Imaginea era într-adevăr destul de severă şi Lete încruntă sprâncenele. Nu, lui Dan nu i-ar fi plăcut. Ceva lipsea….

Peter Ilsted, Woman Reading in an Interior

(sursa foto: theartstack.com)

*

            -Aşa, completază Fragmentarium-ul, cred că ai adunat destule până acum, o să îţi dau unul din clasoarele mele vechi, să pui acolo toate, şi pe urmă o să îmi povesteşti despre fiecare….Pentru că până la urmă ştii că va trebui să începi din nou să vorbeşti, nu-i aşa? Lete dădu din cap, fără prea mare convingere că aşa era, fără doar şi poate, numai că vorbele nu vroiau să iasă şi îşi duse mâinile la gură apoi în jurul gâtului, ca să-l facă să înţeleagă cum că totul acolo devenise o fortăreaţă în care cuvintele erau prizoniere. Dan o mângâie, îi spuse că înţelege, dar orice prizonierat are sfârşit, într-un fel sau altul. Îi spuse asta cu toată convingerea de care era în stare şi continuă apoi să se întrebe el însuşi dacă avea dreptate, dacă nu cumva îi dădea speranţe deşarte, dacă nu cumva se amăgea chiar şi pe el în jocul acestei iubiri care uneori devenea atât de poroasă, ca o zăpadă topită la soare. O iubea, era sigur de asta, dar obiectul acestei iubiri, fiinţa asta plăpândă răsărită din uitare, care-şi purta numele ca pe o carapace cristalină, îi aluneca printre degete. Chiar şi când o strângea în braţe îi simţea răsuflarea de vânticel cald, care adie şi usucă, împrăştie şi spulberă. Era acolo şi totuşi nu era, pentru că mintea ei bântuia de colo-colo, neputând să se statornicească nicăieri, aşa cum făcuse Maria în ultimii ani de viaţă. Avea o permanentă dorinţă de a pleca, de a se duce, de a pune întrebări pe care nu le putea desluşi până la capăt. Se oprea locului cu întrebarea pe buze, uneori doar cu gândul stăruitor. Şi căpătase, la fel ca şi Lete acum, o pasiune pentru fragmentarium-ul vieţii, pe care însă nu avusese puterea să-l adune. În mod straniu şi delicat, Lete îi amintea de Maria de parcă ar fi refăcut, în fiecare zi alături de el, drumul invers al celei din urmă. Dacă Maria fusese în tinereţe o fiinţă cerebrală şi practică, deşi cu vădite înclinaţii artistice şi cu o plăcere a reveriei din care gusta ca şi cum ar fi fost dulceaţă, cu trecerea anilor alunecase tot mai mult spre o tăcere care, dincolo de firescul vârstei, lăsase să se întrevadă primele semne ale bolii. Sanda ştia de boala uitării, care nu era doar la femei, era răspândită şi printre vacile satului care, vorba ei, înnebuneau, ca şi cum ar fi fost lovite toate de lingoare. Şi atunci, când li se apropia sfârşitul, o luau agale spre grajd, ca să moară acasă. Aşa era şi cu femeile, nu era nici o îndoială la mijloc, şi firescul acestei fatalităţi o liniştea misterios pe Sanda pentru că aşa măcar lucrurile aveau o noimă, urmau o lege nescrisă. Dar Lete, dimpotrivă, pe măsură ce zilele de primăvară înaintau spre timpul copt al verii, părea să capete o licărire vie în ochi, semn că ceva în adâncul ei se trezea, ca o apă caldă care-şi căuta, printre straturi, urcuşul către lumină. Dan o auzea susurând precum un izvoraş, pentru că începuse să îi placă să şoptească cuvintele, chiar dacă numai pe jumătate. Îşi acoperea ochii cu podul palmelor şi deschidea gura din care lăsa să picure câteva silabe. Alunecau uşor şi încet ca ninsoarea de martie în care fulgii nu mai cădeau învolburat ci se roteau în cercuri largi, ca puful cald de pasăre… Aveau să vină, cuvintele aveau să se apropie pe măsură ce îşi amintea, chiar dacă încă se mai împotrivea, chiar dacă ceaţa lăptoasă încă mai stârnea iarna abia încheiată.”

(fragment din Numele ei era Uitare, ed. Eikon, 2014)

Max Richter – On the Nature of Daylight