Andreea Nanu …Mes jours sont comme les poèmes oubliés dans les armoires, scrie Oscar Vladislas de Lubicz Milosz, poetul lituanian de limbă franceză. L-am descoperit în Poetica spațiului, unde Gaston Bachelard coboară de-a lungul imaginilor poetice – imaginați-vă niște trepte! – în adâncul misterios al copilăriei… Dulapul este și un personaj al lui Thomas Mann care a dat titlul unei nuvele intitulate chiar Dulapul cu haine, îmbibată de oniric și nostalgie, sub semnul aceleiași – uneori inexprimabile! – călătorii în timp; timpul interior care se dilată expulzându-ne spre cele mai îndepărtate peisaje ale copilăriei… Casa, pe jumătate ascunsă de vegetație. Ușa deschisă către o încăpere unde acum nu mai locuiește nimeni, afară poate de făptura jucăușă pe care am lăsat-o în urmă, în umbra draperiilor decolorate de soare. În cameră, o prezență venerabilă, misterioasă: dulapul.
Carl Vilhelm Holsoe, „A Quiet Morning” (1863-1935)
(sursa foto: www.pinterest.com)
…Adevărat, în orice casă, dulapul ocupă un loc central. Chiar și atunci când rămâne închis mai multe zile, prezența lui domină încăperea. Fie și gol, dulapul devine o insulă, un spațiu care ne delimitează istoria personală… La țară, străbunica Marița avea un dulap albastru din lemn, ornat cu floricele roșii. Păstra în el modele complicate pentru broderii și țesături, alături de străchini vechi de lut… La oraș, șifonierul bunicii Ioana era un loc al secretelor. Mi-l amintesc și acum, foarte limpede. Din lemn masiv, sculptat la încheieturi. O moștenire de familie, poate un dar de nuntă. Ușa rămânea întotdeauna încuiată iar cheia pusă într-un loc ferit, la care eu nu puteam ajunge. Șifonierul se deschidea cu reverență înaintea marilor evenimente. Acolo se păstrau lucrurile bune, însemnând că trebuia să le purtăm după anumite reguli, cu un ceremonial care-mi aprindea imaginația. Pe raftul de sus ținea fețe da masă și șervete din borangic, toate brodate de mână. Urmau costumele și pantofii negri de lac ai bunicului. Semănau cu o pereche de ochi misterioși care mă priveau, ademenindu-mă spre un teritoriu secret… L-am revăzut, după mulți ani, gol și cu ușile atârnând de-o parte și de alta; lemnul negru, patinat de vreme, semăna cu o noapte scuturată de podoaba miresmelor vegetale și a stelelor; păstra, în schimb, nealterate, amintirile mele, însemnele călătoriilor misterioase din visele copilăriei.
*
„Casa de la ţară… acolo unde, chiar şi noaptea, verile erau toride. Răcoarea care venea dinspre iaz nu reuşea să domolească țiuitul greierilor care-l ţineau treaz, chiar şi după ce mama termina povestea şi sufla în lumina lămpii, trăgând după ea perdeaua adâncă a nopţii care aluneca, cu străluciri dure, de diamant, peste dulapul cu haine, peste masa de lângă geamul deschis, peste covorul de iută, peste lada cu jucării, peste schiurile agăţate în perete şi care ţineau loc de portret al tatălui absent, acel Gabriel, „schior cu perspective” pe care, copil fiind, nu şi-l amintea mai deloc dar cu care, aşa cum îi confirmaseră rudele mamei, „semăna leit” (…).
*
The blue cupboard – Peter Ilsted
(sursa foto: www.pinterest.com)
„Fotografia pe care o ţin în mână păstrează şi astăzi aşteptarea mamei mele. Îl aştepta pe Vasile să se întoarcă acasă. Silvia, cea de acum patruzeci de ani, a rămas prinsă ca o insectă fragilă în picătura de chihlimbar a acelei amiezi care nu se mai termina dar în care, de fapt, totul s-a sfârşit. O pot vedea chiar acolo, în sufrageria noastră de la Râmnic. …Camera e înaltă, acum mai largă pentru că multe mobile vechi au fost aruncate, printre care și dulapul albastru. Dincolo de fereastra deschisă, păsările zboară în bătaia razelor de lumină şi dansează cu ele, în aceeaşi incandescenţă, pentru că vara este făcută să rămână aceeaşi, până la sfârşitul lumii. Acum „mama Silvica” are 80 de ani şi încă mai are puterea să facă dulceaţă de trandafiri. Roşie, roşie… Într-adevăr, Silvia aştepta, în zilele acelea tulburi, un semn de la Vasile. Nu îşi părăsea locul de observaţie decât ca să mestece din când în când în ceaun. Chipul nu trăda cei 40 de ani pe care tocmai îi împlinise, chiar de Sânziene, ziua în care se deschid cerurile. Nu ştia că undeva, într-un sat din Basarabia, în aceeaşi dimineaţă, cerurile se deschiseseră peste lanul de grâu copt în care Vasile căzuse, străpuns de un glonte rătăcit. Acum trupul lui se desfăcea uşor, aşa cum se desfăceau florile în vaza de sticlă albastră. Silvia tocmai le schimbase apa, dar căldura de afară – şi nu atât căldura cât lumina aceea strivitoare – le subţia tijele verzi din ce în ce mai mult, până la ultima picătură de sevă şi de culoare. Pendula, pe care Silvia o privea întruna, arăta invariabil ora 16.00. A tresărit în scaun; poştaşul aruncase o scrisoare peste poarta proaspăt văruită, ca o coală de hârtie în aşteptarea unei veşti bune. Silvia a alergat prin iarba necosită, a citit şi a râs în soare: războiul luase sfârşit şi Vasile urma să se întoarcă. A intrat în întunericul camerei, închizând afară lumina şi zgomotele şi zarva copiilor care se jucau în drumul alb, de praf. A scos din șifonier uniforma de paradă, care trebuia să fie mereu pregătită; pregătită pentru întoarcerea lui. A deschis larg geamurile ca să iasă mirosul înţepător de naftalină. Apoi, după ce i-a aşezat lucrurile prin cameră, s-a aşezat din nou la fereastră şi a început să aştepte. Nu a văzut că alături, în vaza albastră de pe pian, florile îşi plecaseră capetele pentru totdeauna. Era semnul că începea o altă aşteptare, de aproape douăzeci de ani. Vasile fusese luat prizonier, dar ea nu avea să afle asta decât în ziua în care a apărut, ca o stafie de pripas, în poartă. În ziua aceea, ziua de la capătul zilelor în care mama îl aşteptase pe tata, mai întâi să se întoarcă din război, apoi să se trezească din uitarea care-i furase minţile, în ziua aceea în care eu împlinisem cinci ani, pianul a rămas tăcut încă de dimineaţă. Mama a aşternut o cuvertură neagră deasupra claviaturii, fără să o închidă, de parcă s-ar fi temut să nu oprească respiraţia pianului care „dormea”. Apoi a intrat pe uşă capul cu pălărie mare, ornată cu pene, al mătuşii Lia. Mereu elegantă, ca o mare doamnă, doar că atunci privirea ei nu mai avea nimic maiestuos, arăta de parcă ar fi participat la o vânătoare groaznică. Bustul rochiei era pătat de un roşu aprins. „Ia copilul de aici, nu e bine să vadă sânge”, i-a spus mamei, trăgând-o la o parte de braţ şi şoptindu-i ceva la ureche. Mama a ţipat cu un ţipăt care nu era al ei. Vocea, fireşte, o recunoşteam dar ieşea din alt piept, unul străin şi rece, de parcă cineva ar fi lovit un clopot spart. „Cum a murit?” Silvia voia să ştie, pentru că „avea dreptul”. „A trecut calea ferată, fără să se asigure”… Au urmat trei zile în care rudele s-au perindat, au vegheat până noaptea târziu în jurul mesei din sufragerie transformată în catafalc, de parcă ar fi fost cu toţii invitaţi la o nuntă mută. Mătuşa Lia stătea, cu voaleta trasă peste faţă, în fotoliul roşu. Deodată a întors capul spre mine şi eu chicoteam, pentru că eram sigură că nu mă poate vedea. A spus, „ştiu că eşti acolo, şoricel mic, nu vrei să ieşi să stai de vorbă cu mătuşa Lia?” Am ieşit şi mătuşa şi-a ridicat voaleta. Am înmărmurit. Faţa palidă era traversată de riduri prelungi, rigole care urcau în spirală, până spre tâmple. Am început să râd, semăna cu un melc uriaş, fără cochilie. A fost ultima dată când am văzut-o purtând rochia aceea elegantă, cu bust de tafta brodată… Acum câţiva ani, în Bucureşti, în casa ei de pe strada Eftimie, aveam să o revăd culcată într-un pat care semăna mai degrabă cu un refugiu de campanie, într-o cămaşă de pânză ieftină, în culori şterse. Mâinile ei lungi erau acoperite de pete mari, vineţii. „Ei, i-am spus doamnă, să nu se mişte, că îşi sparge venele.” Aşa s-a apărat asistenta care venea în fiecare zi să-i facă tratamentul. „Paliativ, adăugă cu fereală, că de aici nu te mai întorci.” Cineva i-a spus mătuşii Lia că sosisem. Nu îmi amintesc cine era, o faţă anonimă, din familie cred, probabil verişoara de la Mizil, care-şi făcea apariţia mai întotdeauna în împrejurările funebre. Mătuşa Lia s-a uitat la mine, mai degrabă spre locul în care mă aflam pentru că, mi se spusese, deja nu mai vedea. Cu toate astea, mirosul îi rămăsese intact şi viu, ca al unei insecte care, cu aripile zdrobite de furtună, se orientează după un sistem de avarie. „Dă la o parte vaza aceea cu tuberoze şi deschide larg fereastra. Sau mai bine aruncă-le, că deja s-au trecut…” indica Lia, cu o voce putredă… „Anna.” Îmi făcu semn să mă aşez acolo unde ştia că trebuia să fie un fotoliu, fotoliul acela cu tapiserie roşie pe care mama i-l dăduse, să-i amintească de tata. Era fotoliul în care Vasile se odihnea şi citea ziarul.. Acum locul era gol, aşa cum gol rămăsese şi locul de pe peretele cu vopseaua scorojită, unde atârnase portretul din tinereţe al tatei. Vasile Moga, 1939. „Portretul ăsta are o valorare extraordinară. Ştii de ce, pentru că oriunde te-ai duce, privirea lui te urmăreşte …” Îi plăcea să îmi arate detaliul ăsta de fiecare dată dar locul rămăsese gol şi numai gaura lăsată de cui în perete era semn că tot ce vorbea Lia nu era doar o închipuire de femeie bătrână, cu mintea rătăcită. Acolo, pe peretele de răsărit al casei, avea să rămână mereu locul tatei, care ne urmărea cu privirea. M-am aşezat în fotoliu, dând la o parte un morman de ziare şi reviste legate cu sfoară. „Trebuie să le arunc, doamnă, că se adună moliile. Să vedeţi ce e în şifonier, ne-au năpădit, te apucă groaza….” „Da”, am încuviinţat, şi am mers să deschid uşa grea din lemn albastru, lăcuit. A fost ca şi cum aş fi rostit un descântec, ca şi cum aş fi rupt o magie veche. Am întins mâna, mi-am plimbat-o încet printre haine, rochiile somptuoase, de bal, pe care mi le aminteam, unele atât de bine, şi dintr-o dată au început să se scuture, ca într-o ploaie colorată, lăsându-mi urme pe mâini, pe braţe. „Moliile, au ros tot, nu o să mai avem cu ce să o îmbrăcăm…”
– Anna, pregăteşte-ţi cea mai elegantă rochie, ieşim în oraş, am hotărât!
Maxim s-a întors… a vrut să-mi facă o surpriză, îmi arată triumfător biletele la concertul din seara asta. Rahmaninov, Simfonia a doua. ”
(fragment din Ziua cea mai albă, ed. Eikon 2014)
Rachmaninoff Symphony no.2 op.27, 3rd Movement
