Da capo, la țărmul lui Mnemosyne…

 *

„…Da capo…O șansă sau un blestem? Ireni s-a trezit a doua zi, în zori. Rămăsesem de veghe la căpătâiul ei și ațipisem în fotoliu. Aerul cald dansa în perdeaua subțire, aducând mai aproape ciripitul păsărilor. Zgomotele îndepărtate ale străzii urcau până în salon, laolaltă cu vocile asistentelor care-și încheiau raportul de gardă. Doctorul a intrat și a examinat-o. Totul era în regulă, puteam să mă întorc peste câteva ore pentru a o lua acasă, sau să rămân, le era indiferent…Am ieșit câteva minute, urmând semnalul discret al doctorului. Ireni era bine din punct de vedere fizic dar accidentul ei, destul de grav, ar fi putut să aibă urmări greu de deslușit în momentul acela. L-am rugat să fie mai explicit. Mi-a spus că era vorba despre o comoție cerebrală, pacienta nu-și amintea mai multe lucruri. Din fericire, cineva o identificase după una dintre fotografiile pe care le pusesem la dispoziția ziarelor și condusese poliția la adresa casei unde locuia, în strada Parthenos 19.

– Sunteți rude?

– Nu…

În fața răspunsului meu puțin ezitant doctorul nu a mai insistat, bănuind că devreme ce mă ofeream să am grijă de ea, putea să dea la o parte alte suspiciuni…Am revenit în salon, emoționat și tremurând de spaimă. Mă bucuram că era în viață, întrebându-mă în același timp ce ar fi putut să însemne asta. Mai poți numi viu pe cineva care nu-și mai amintește nimic? Firește, era o întrebare care mă privea în egală măsură; gândul că nu-și mai amintea de mine, de ceea ce fusese între noi, mă făcea să mă simt mort, aruncat într-o lume străină, mai singur ca niciodată. I-am vorbit, cât am putut de calm, străduindu-mă să nu-i pun prea multe întrebări. Firește, nu mai știa cine sunt, întâlnirea noastră nu avusese loc niciodată. Dar, culmea ironiei, identitatea mea și-a risipit misterul atunci când i-am vorbit despre muzică și despre Zăpadă. Mi-a fredonat perfect primele măsuri ale concertului. Amesteca uneori partitura mea cu propria ei transcripție dar asta nu avea nici o importanță; dimpotrivă, mi se oferea o speranță măruntă de care mă agățam, așa cum se agață un naufragiat de o epavă în mijlocul valurilor. I-am luat mâinile reci într-ale mele și ea m-a privit cu aceeași politețe plină de admirație, ca în seara premierei de la Berlin. Nu se întâmplaseră pentru ea nici plimbările noastre din parcul Britzer, nici călătoria noastră, ca un voiaj de logodnă la Rüdesheim, nici hoinăreala mea de doi ani prin Europa, nici premiera Carmina Burana, nici noaptea de cristal…Știa doar că sunt un mare compozitor pe care-l admira din adolescență, iar Grecia era locul unde se născuse, mai precis într-un sătuc din insula Patmos. Voise să se întoarcă acasă, e tot ce-și amintea…Am dus-o cu un taxi în casa cu coloane dorice din strada Parthenos. Ce ironie, din balconul rămas deschis se puteau vedea ferestrele vilei în care locuisem; uneori, lucrurile pe care le avem sub ochi rămân cele mai tăinuite. Cu toate astea, nu puteam să nu mă întreb dacă nu cumva o făcuse intenționat, ascunzându-se de mine, cu toate că eram atât de aproape unul de altul.

            …Am blestemat marea în clipa în care am descoperit-o pe Ireni aruncată la țărm, dar acum mă gândesc că dacă n-ar fi fost ea, n-aș fi avut șansa acestui da capo…Nu aveam de gând să-mi mai irosesc încă o dată șansa. În timp ce-i deschideam, una după alta, ușile camerelor cu care se familiariza încet, îmi veneau în minte cuvintele eroului grec imaginat de Monteverdi: „O, fortunato Ulise”…Da, marea ne înstrăinase dar, prin voia cerului, ne adusese iarăși în patria iubirii noastre. De data asta nu mai voiam să salvez lumea, cedam această ambiție în schimbul uneia omenești; îmi era de ajuns s-o salvez pe Ireni și dacă, s-ar fi putut, viața noastră. Am întrebat-o despre ultimul lucru pe care și-l amintea. Mi-a spus că muzica, acele prime măsuri ale „Zăpezii” pe care le interpretase în fața unei audiențe restrânse, la o recepție de gală organizată într-una din încăperile cazinoului, în sala oglinzilor. A spus ultimele cuvinte ducându-și speriată mâna la tâmple și la buze, de parcă ar fi vrut să oprească o nenorocire. Nu înțeleg de ce erau atâtea cioburi pe jos, mi-a spus, încercând să-și amintească ce anume ar fi putut să provoace acea priveliște de coșmar. Îmi amintesc luna, continuă cu voce joasă, și cioburile acelea care acopereau pardoseala semănau cu cel mai curat cristal. Apoi, lumea care fugea speriată în toate direcțiile, automobilele din care coborau oameni înarmați…Scena din mintea ei se strecurase afară din sala de bal și coborâse în străzile Berlinului de acum zece luni. Chiar și acum, în amintirile ei care începeau să se coaguleze încetul cu încetul, eram iar atât de aproape unul de celălalt; simțeam că, dacă aș fi întins brațele spre ea din roiul acelor amintiri, aș fi avut forța s-o trag de mână până în prezent, unde m-ar fi regăsit pe mine, Ulise cel răsfățat și rătăcitor. Dar oare, m-ar mai fi iubit?… Aveam la îndemână dovezile palpabile ale acelei iubiri, scrisorile, „Orele” la care lucrasem împreună și care ne legaseră în jurul aceleiași așteptări, ca niște frânghii puternice în jurul unui catarg. Puteam s-o trezesc, ar fi fost atât de simplu, dar…tăcerea ei din ultimele luni și motivele pentru care hotărâse să mă înlăture din viața ei – chiar dacă s-ar fi gândit că o face pentru binele meu ! – mă umpleau de groază. Am preferat să tac și să aleg, în locul unei îndelungate spovedanii, acel da capo pe care mi-l dăruise viața prin cel mai fidel mesager al său: marea…”

(fragment din romanul Insula Melc, Eikon, ediția a II-a, 2016)

În imagine: Wave, Night, 1928, Georgia O’Keeffe (sursa: valpo.edu)