Claviaturi

Claviatura pianului a devenit, pentru mine, un sinonim al „întâlnirii”. Privite atent şi una şi cealaltă au elemente comune în amândouă fiind prezente, in nuce, ingredientele unei descoperiri. Bunăoară claviatura, la fel ca prima impresie pe care o avem despre un străin, se alcătuieşte simplu, din alb şi negru. Registrele muzicale încep şi ele prin a fi elementare dobândind, prin exerciţiu, virtuozitate. La fel, într-o întâlnire, momentele esenţiale se suprapun celor secundare, cuvintele în registru grav le acompaniază pe cele exprimate discret, la octavă. La prima mea lecţie de pian am învăţat că între clapele albe şi cele negre există sunete intermediare, redate printr-un diez sau un bemol. La prima mea întâlnire am aflat că prezenţa cuiva, deşi la început în nuanţe sobre, primeşte treptat coloratura subtilă a arpegiilor, a tempo-urilor, a unui presto neaşteptat. Când am încercat prima oară să îmi exersez, asemenea unei claviaturi, memoria, amintirile au început să se deruleze în alb şi negru, înşelându-mi oarecum aşteptările; abia după ce le-am aşternut în scris, Mnemosyne mi-a descoperit culorile ei generoase: nostalgie, tandreţe, bucurie, recunoştinţă, exuberanţă, ca într-o coadă înfoiată de păun.

În ziua în care cărţile mi-au ajuns din urmă viaţa, mi-am dat seama că aproape toate întâlnirile personajelor mele sunt prinse în rama muzicală a unei claviaturi. Pianul e raisonneur-ul, martorul tăcut, maestrul ceremoniilor discrete care apropie „interioarele caselor” de „interioarele personajelor”. De la concertul lui Andre Durand care, în Ziua cea mai albă, face să vibreze în „casa cu păuni” acordurile primei întâlniri dintre Anna şi Maxim Tauber, la vechea pianină din care urcă la suprafaţa îngheţată a primăverii acordurile iubirii dintre Dan Vineş şi Lete în Numele ei era Uitare, claviatura rămâne o invitaţie deschisă la celebrarea întâlnirilor noastre cu Viaţa însăşi.

Vă invit să exersăm împreună…

*

Casa cu păuni, decembrie 1994.

„Totul era în alb şi negru. Claviatura pianului, rufele pe care gazda le strânsese în grabă de dimineaţă şi care zăceau ţepene, înghesuite pe pat. Singura oază de culoare venea dinspre peretele de deasupra pianului: un tablou cu doi păuni ale căror cozi de smarald umpleau camera cu un foc iute, albastru-verzui. M-am aşezat pe scaun, trebuia să repet partitura până sosea profesorul. Clapele erau îngheţate. Fiecare sunet se amesteca cu cel al lemnului care muşca liniştea, cu dinţi de catifea. Mai ales în registrul de sus al claviaturii unde notele muzicale ieşeau vătuit de parcă ar fi străpuns invizibile gogoşi de mătase, acolo totul devenea foarte alb şi lumina aceea sonoră capturată în broderia florilor de gheaţă deschidea timpul în două, exact în locul unde dunga roşietică a soarelui delimita gardul de nuiele din fundul grădinii de zăpada care acoperea, fără nici o oprelişte, dealurile mohorâte. Am auzit uşa de la intrare. Profesorul, un om scund şi negricios, cu părul înfoiat, s-a aşezat lângă mine lovindu-şi palmele şi braţele. Prima lui grijă era să se încălzească. Personajul avea ceva pitoresc şi terifiant în acelaşi timp. Capul mare, cu faţa palidă şi ochelari cu rama groasă de baga contrasta cu trupul mărunt, aplecat mereu în faţă. Purta un sacou cadrilat cu petece la coate. Mâinile cu degete lungi erau atotcuprinzătoare. Mai întâi a şters clapele peste care se aşternuse un strat uşor de condens. Pianul era nou şi profesorul scotea câte un suspin de mulţumire de parcă ar fi fumat o ţigară fină, mai ales că preţiosul instrument fusese acordat cum trebuie. Din buzunarul de la piept îi atârna o eşarfă portocalie cu picăţele negre. Fazanii îl priveau miraţi din tablou, de parcă ar fi văzut o pasăre mai exotică decât ei. Profesorul era însă trist şi semăna mai degrabă cu o pasărea-paradisului prinsă în colivie. „Ce să faci, profesor de muzică la țară!”… Trebuia să ţin mâna rotund şi, mai ales, să nu mă uit sub palmă. Tentaţia era grozavă. „Nu creşte nimic acolo”, îmi spunea, în timp ce îmi şfichiuia degetele cu cureaua groasă a ceasului pe care-l purta la mână. Din când în când gazda urmărea scena cu priviri curioase prin geamul aburit. Sunetele ieşeau din mâinile mele greu şi rar, ca ţipetele adânci ale unei balene trezite din hibernare. După vreo două ore trupul pianului devenea din ce în ce mai greu şi mă trăgea după el, undeva în adâncuri de toropeală, până când glasul profesorului decreta „gata, destul pentru astăzi”. Capacul se închidea peste claviatura alb-negru şi, în timp ce înghesuiam pe mine hăinuţele groase, treceam prin atelierul plin cu aburi de dulceaţă, sfârşind în strada acoperită de zăpadă. Lecţia de pian se încheiase.

*

Vila Letiţia, 1916.

(…) În acest timp tânărul doctor Richter continuase să urmărească florile din corsajul meu şi părea că naufragiase acolo, cu tristeţea şi singurătatea lui cu tot. E noul doctor al misiunii noastre, te rog să fii amabilă cu el, îmi spusese mama, cu o mângâiere rapidă pe frunte. Un toast! „Clinc”… câţiva stropi săriră pe corsajul Letiţiei şi florile albe, mărunte, se umplură de lacrimi roşii, aprinse, pe care domnişoara, din delicateţe, nu le scutură imediat, ci le lăsă acolo de parcă ar fi fost îndelung aşteptate, ca şi cum acolo le-ar fi fost locul. Doctorul Richter se aşeză pe scaun recunoscător, cu răsuflarea puţin precipitată, de parcă ar fi făcut o tăietură riscantă, pe cord deschis. Acum totul era în regulă. Braţul alb al Letiţiei se odihnea iarăşi lângă al său. Roşu şi alb. Culorile se contopeau în mintea lui obosită şi ovalul prelung al feţei Letiţiei îl urmărea de parcă ar fi fost o cariatidă vie, la un banchet de acum sute de ani. Câteva acorduri se răspândiră în sufragerie, ca un parfum potolit…

            – Doamnă consul, permiteţi-mi să vă mulţumesc pentru seara aceasta minunată cu una dintre noile mele compoziţii… Am intitulat-o „Zăpadă. Pentru pian la patru mâini.”

            – Da, da, ce minunat, exclamă gazda urmată întocmai de corul antic al comesenilor. Un pianist, ne trebuie un pianist…

            – L-aş ruga pe bunul meu doctor Richter. E un virtuoz al claviaturii… darul lui m-a ţinut în viaţă în serile extrem de plicticoase ale convalescenţei mele…

            – Desigur, spuse cu însufleţire doamna Veroni; Letiţia, fii bună şi ţine-i companie oaspetelui nostru, sunt sigură că vă veţi descurca de minune… Şi aşa a fost. Minunea se întâmpla acolo sub ochii mei, sub mâinile noastre.” (…)

*

Casa cu păuni, decembrie 1994.

            – Nu crezi că e cu adevărat miraculoasă lumea care se deschide aici, pe aceeaşi claviatură, prin mâinile noastre? Dan îi puse Annei această întrebare fără să aştepte neapărat un răspuns. De abia se cunoscuseră. Gerul se mai domolise dar ecoul viscolului încă răzbătea până sub geamurile casei cu păuni, acoperite cu flori de gheaţă. Anna se ridicase să pregătească ceaiul. Auzise întrebarea lui? Nu era sigur, aşa că privea în continuare de unul singur alinierea perfectă a clapelor albe şi negre care păreau să se prelungească la nesfârşit, egale şi tăcute în alternanţa lor, la fel de fireşti ca zilele unei vieţi. „O viaţă în miniatură”, se gândi, în timp ce întinse mâna să apuce toarta ceştii de porţelan pe care Anna i-o întindea, de la distanţa braţului ei de alabastru.”

(fragment din Ziua cea mai albă, ed. Eikon, 2014)

*

„Mama încerca, privindu-mă, să-şi acordeze inima şi gândurile. Îmi părea că acolo, înăuntrul pieptului acoperit de pânza de poplin albastru, ceva suna iremediabil fals. O coardă fusese ruptă sau cel puţin slăbită. Haideţi să încercăm, Bach, propuse acordorul. Mama s-a aşezat pe scaun şi a început să cânte. S-a supus, spre încântarea mea şi a Ianolei. Maria interpreta partitura fără greşeală, dar nu era acolo cu noi. Rămăsese undeva afară, în curte, în plin soare, cu cartea poştală în mână. Bach… Parcă o şi văd pe mama cum îl aştepta pe tata să se întoarcă, deşi nu mai primise nici un semn în ultimii ani, poştaşul se mulţimea să arunce Scânteia făcut sul în poarta putredă de ploaie. Ziarul se lovea de gard şi cădea în iarba udă cu un fâşâit scurt pe care-l auzeam fiindcă stăteam pitit după cais. Era înflorit. Cine poate să zărească chipul unui copil printre crengile unui copac înflorit? Nimeni… Ar fi fost nevoie de o atenţie aparte iar poştaşul nu avea timp pentru aşa ceva. Şi în toată vremea asta, a zilelor care se repetau, acele zile fără veşti, mama se aşeza pe gard imediat ce ploaia îşi rărea puţin pânza. O se ne frângem gâturile, repeta înciudată bunica Ianola, încercând să-l convingă pe bunicul Matei să înlocuiască haragii slăbiţi, puşi de-a curmezişul. Avea dreptate, ploaia care nu mai contenea părea că subţiază totul, aerul, cerul, până şi păsările în trupurile lor lipsite de griji. Mama stătea şi privea. Eu o urmăream şi inima îmi bătea la gândul că acum o să se rupă totul sub greutatea amintirilor ei care o încremeniseră acolo, pe gard, ca pe o rufă uitată. Îşi trecea mâna prin păr, pipăindu-şi cocul care avea tendinţa să alunece din strânsoarea elasticului albastru, cel pe care l-a folosit până când s-a rupt. În ziua aceea, o singură dată, într-un gest de neatenţie din partea ei şi pe care eu l-am primit ca pe o secundă de graţie, i-am văzut părul fluturând în vânt, de parcă ar fi fost pânza unei corăbii în derivă. Ce vânt a mai fost atunci, cine şi-ar putea închipui, cum aş putea să recompun, punând note una lângă alta pe portativ, glasul acelui vânt care se lungea, ca un bocet, de-a lungul câmpiei arse; florile fuseseră luate prin surprindere şi făcute scrum pentru că aşa obişnuiau sătenii, să dea foc câmpului ca să scape de buruieni fără bătaie de cap. Începuse să plouă iarăşi încetişor peste cenuşă şi Maria îşi umezea buzele uscate. Dădea capul pe spate înghiţind greu şi mi-am amintit de asta mai târziu, atunci când m-au chemat să o văd pentru ultima oară la spital. Doctorii au un ochi pentru moarte, întotdeauna i-am invidiat, defect profesional mi-au spus; i-am invidiat pentru că mă gândeam că pe un astfel de om moartea nu îl mai poate lua prin surprindere. Mama, Maria adică, era acolo şi o secundă mai târziu îşi prinsese iarăşi cocul pe ceafa subţire şi albă ca un drum de praf, cel prin care îmi plăcea să alerg, stârnind norişori în urma mea. Totul era cât se poate de inofensiv, ca atunci când o urmăream în timp ce stătea aşteptând întoarcerea enigmaticului Gabriel Pandrea, îngerul cu spinarea argintată în costumul lui „special”, de schior profesionist. Maria îngâna ceva, frânturi dintr-un „aer” de Bach cu care obişnuia să mă adoarmă şi în timp ce buzele ei se desfăceau şi se uneau ca aripile unei păsări obosite care parcă nu găsea vreun loc în care să se aşeze simţeam cum devine mai uşoară, tot mai uşoară şi atunci ţipam din ascunziş, mama, ca măcar greutatea strigătului meu să o trezească, să-i redea materialitatea, ca nu cumva lucrurile acelea atât de uşoare la care se gândea să o facă să se ridice cu totul de la pământ…

…Trecuseră aproape treizeci de ani de atunci. Dan zâmbi în sinea lui, cu gândul la imaginea mamei care rămânea mereu undeva în urma lui, cu câte un lucru ori vreun cuvânt pe care uita să i-l spună la timp. În dimineţile acelea pe care şi le amintea atât de bine în ciuda anilor care trecuseră, când lucrurile la care se gândea acum se întâmplaseră aievea, nu putuse decât să le trăiască, să se lase alunecând, cu o bucurie lipsită de griji, în voia lor. Apele dezgheţate curgeau uşoare şi iazul mirosea a zăpadă topită. Suprafaţa era lucioasă şi netedă, proaspăt curăţată de bunicul. Da, asta se întâmplase atunci. Dar abia acum, când îşi amintea, lucrurile căpătau gust şi savoare. Abia acum, în dimineaţa asta, cea dintâi, cu Lete atât de aproape, zilele pe care le credea trecute începeau să se întâmple din nou, cu o vioiciune care se traducea în mintea lui într-un tempo lent. Era sigur că dacă s-ar fi apucat să transcrie într-o partitură ceea ce îşi amintea, totul ar fi avut cea mai mare logică. Întinse mâna să ia o coală de hârtie cu portative şi creion dar se răzgândi, mulţumindu-se să compună în minte. Era liniştit pentru că acum, privind-o pe Lete, ştia cu siguranţă că nu va mai uita. Înţelegea că lumea pe care o lăsase aici, părăsită, va sfârşi prin a se întoarce la el, tot aşa cum Lete părea să-şi fi găsit, în sfârşit, liniştea. Ce ciudat, îşi spuse, dar poate că de fapt este cel mai firesc lucru. Totul se întâmplă „prima dată”, apoi cu fiecare retrăire ceva imperceptibil se adaugă şi creşte, astfel încât senzaţia de familiaritate nu e decât impresie înşelătoare. De fapt, acolo, în ceea ce numim a două oară, e o lume nouă, în care tu însuți eşti prezent altfel, care te cheamă să te priveşti cu alţi ochi, ca să te poţi vedea aşa cum eşti în clipa de faţă. Da, îşi spuse, asta e cel mai înfricoşător într-o amintire care îţi bate la uşă şi începe să te viziteze ca un musafir neanunţat. Te obligă să te reîntâlneşti cu tine însuţi, fie că îţi doreşti asta sau nu. Da, acum, îşi spuse Dan, acum că m-am întors cu Lete în casa asta, în viaţa mea de dinainte, voi da buzna, cu toate că încă mă feresc, peste mine însumi. Mă voi reîntâlni cu cei pe care i-am lăsat aici, de care nu am reuşit să mă despart cu adevărat. E ca un fel de joc al vieţii care te întoarce pe căile numai de ea ştiute la lucrurile pe care le-ai lăsat neterminate. E, bunăoară, ca acel joc, ghiceşte, ghiceşte. Nu am avut niciodată curajul să mă las în voia a ceea ce uneori nu putem înţelege decât cu simţurile. Să ascult, să miros, să tac… A trebuit să am mereu ochii deschişi, raţiunea ca o coardă întinsă, mereu de veghe, la pândă. Nu ştiu dacă a fost întotdeauna bine, însă aşa am fost educat. Mi-am propus asta, din momentul în care am crezut că am înţeles ce doream, ce căutam şi am exersat îndelung, aşa cum descifram cu migală partiturile pentru pian rămase de la Ianola. Mama nu le-a folosit spre marea tristeţe a bunicii, aşa că mi-au fost dăruite când am împlinit şase ani, împreună cu cheiţa – simbolică, fireşte – de la capacul coborât peste claviatura pianului.

Pianul. Mi-l amintesc, aşa cum l-am văzut prima dată…”

(Fragment din Numele ei era Uitare, ed. Eikon, 2014)

*

Ricordarsi da Bianco

                                                     Per te, il Sole

Sempre ti ricordero

Involto di Bianco,

Come un Re.

Non è

Il tuo vestito

Ma, la tua misteriosa luce

Che mi conduce,

Venuta da lontano

Per celebrare il nostro incontro.

Come una confermazione,

Con la genuinita de un incantesimo,

Come una voce discreta que conosco

E mi dice:

La bellezza non finisce.

(Andreea Nanu, Ricordarsi da Bianco)

Imagine cover de pe doinelush.wordpress.com