Andreea Nanu Există o înrudire subtilă între vegetal şi feerie. Vegetalul devine, mai ales în puterea nopţii, un spectacol magic. Tot aşa cum feeria, dacă ne gândim la universul basmelor de demult, ascultă de o arhitectură interioară care urmează mandrele spectaculoase şi în acelaşi timp discrete ale vegetalului. În copilărie, nucul înalt în care născoceam povești devenea el însuși Basmul. Descopeream o întreagă istorisire scrisă cu migală în frunza unui stejar sau în aripa albastră a unei libelule. Lucrurile au devenit şi mai interesante în ziua în care am primit în dar primul meu microscop. Priveam ore în şir produsul preparat pe lamelă, trecându-l pe sub lentilele de culori diferite. Dintre toate, albastrul îmi prevestea noaptea, sugerându-mi crepusculul seducător, aducător de poveste. Alunecam din realitatea mea în realitatea secundă a tărâmului care începea la marginea lamelei, mai subţire ca o şoaptă… În Numele ei era Uitare i-am împrumutat microscopul meu preţios Doamneinela. În schimb, acest personaj neaşteptat mi-a îngăduit să privesc, prin lentila altor vremi, lumea stranie a unei plante, Chalmyria Rosa. Şi în această plantă, ascuns în tainica ei arborescenţă, nucleul preţios: iubirea…
William Henry Fox Talbot, Photomicrograph of Moth Wings c.1840
(sursa foto: shadedbower.wordpress.com)
„Primul cadru apăru, cu litere roşii pe peretele alb: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte….
Lete îl ţinea strâns de mână, apăsând cu unghiile mici în podul palmei lui. Se lipise întreagă de el – o simţea ca pe o iederă de-a lungul trupului – şi respira uşor primind povestea până în locul cel mai adânc în care aceasta putea pătrunde. Era ca un fel de sondă magică al cărei vârf răscolea în sufletul ei imagini şi chipuri din copilărie. A fost odată un împărat şi o împărăteasă, atât de trişti că nu aveau copii… Vocea lui Dan înainta stăruitoare şi caldă în mintea ei, printre straturile memoriei împăturite ca un cearşaf uitat într-un dulap. Împărăteasa şedea la fereastră şi plângea… Da, „Doamnanela” se aşezase în ziua aceea lângă fereastră şi plânsese ceasuri în șir. Ninsoarea se schimbase în ploaie, albul devenise străveziu, lăsând să se vadă întreg înaltul cerului ca cenuşa. Doamnanela se lipise de fereastra salonului – i se părea că la etajul patru ploaia ţopăia drăceşte pe acoperişul de tablă – şi privea printre zăbrele până departe, spre Plumbuita. Tocmai aduseseră un nou locatar, probabil din acelaşi loc de unde venise şi Lete. Nu avea nume, nu fusese timp pentru aşa ceva, i se spusese pur şi simplu „Bebe”. Doamnanela îl primise cu aceleaşi braţe indiferente şi îl schimbase într-o salopetă cu elefanţi roz, pentru că Bebe tocmai se scăpase pe el. Copilul stătea în picioare în pătuţ, tuns chilug şi privea nostalgic pe geam, imitând-o pe femeia care începuse să-şi muşte buzele de necaz. Avea ceva din privirea placidă a lui Baubau şi părea să plutească, fără crâcnire, într-un vis nedesluşit. Doamnanela venise să instaleze şi acest ultim „caz”, apoi se lăsase furată de privelişte şi de privirea copilului care părea să-i întoarcă propria imagine, ca într-o oglindă miniaturală. Tristeţe, lehamite şi mai ales acea nevoie de a-şi legăna trupuşorul într-o parte şi într-alta, de parcă ar fi fost comandat de un mecanism invizibil. Împărăteasa era tristă pentru că pruncul pe care-l purta în pântece nu se putea naşte… Doamnanela strânse draperia mâncată de molii şi o legă cu cordonul, descoperind marginea caloriferului vechi, care supura rugină. Gerul fusese cumplit şi ţeava de alimentare pocnise, ca de fiecare dată.
Pusese dedesubt o găleată de plastic să adune apa. Picăturile cădeau ritmic şi Bebe se legăna înainte şi înapoi, împletind din apa murdară şi din gestul lui reflex un descântec care o făcu pe femeie să tresară, cu trupul ei subţire şi ofilit. Era duminică, o zi liberă şi tocmai din această pricină dureroasă, pentru că ştia că nu are ce să facă cu libertatea ei. Decât o aşa zi, mai degrabă un măr otrăvit. Ceilalţi mergeau acasă, în oraş, unde aveau familie. Dar ea, Nela, locuise dintotdeauna în mansarda orfelinatului, o prizonieră printre prizonieri, cu singura diferenţă că statura şi vârsta pe care le căpătase îi dădeau acum putere de viaţă şi de moarte asupra micilor locatari. Era înaltă şi trupul trecut de patruzeci de ani i se subţiase. O șuviță albă i se lipise de tâmpla dreaptă. Îşi purta părul strâns la spate într-un coc şi pielea întinsă îi alungea colţurile ochilor, ca la chinezoaice. Se îmbrăca cu aceeaşi rochie din stofă gri, uneori bleumarin, cu nasturi închişi până sub gât, acolo unde îi apărea mereu o dungă roşie. Avea o ţinută ordonată şi pantofii cu flecuri din metal răsunau ca nişte potcoave sinistre pe holurile pustii. Copiii puteau să decodifice multe dintre intenţiile Doamnei Nela din felul în care ea călca. Atunci când pocniturile flecurilor se precipitau, însemna că era „inspecţie” sau „careu” şi toată lumea se ridica la marginea patului, gata pentru încolonare. Uneori paşii îşi întrerupeau în mod inexplicabil cadenţa, ca o rafală de vânt peste care închizi fereastra. Distanţa dintre paşi creştea iar copiii aşteptau cu urechea ciulită şi cu sufletul la gură, să vadă când şi cum anume avea să-şi pună pasul suspendat. Dar liniștea se prelungea şi nimeni nu putea ghici ce se petrecea în sufletul Doamnei Nela în pauza dintre paşi, un lux pe care şi-l permitea atunci când nu era, la rândul ei, supravegheată de îngrijitoarea-şefă…
…Era duminică, trecuse de amiază şi Doamnanela îşi suspendase iarăşi pasul, ca o barză, pe holul rece inundat de lumină. Deschisese toate ferestrele, să se aerisească. Saltelele micilor locatari fuseseră scoase din pătuţuri, spălate cu furtunul şi aliniate de-a lungul peretelui, să se scurgă. Holul mirosea a clor şi a apă sălcie. Lumina era crudă, ca primăvara, aproape că nu avea consistenţă. Doamnanela îşi suspendase pasul acolo, măsurând absentă distanţa dintre saltele. Timpul trecea repede. Unele trebuiau să fie deja întoarse ca să se zvânte şi pe partea cealaltă. Etajele inferioare erau pustii, copiii fuseseră scoşi la iarbă verde. Chiar şi cei de la etajul patru. Doar Lete rămăsese la vatră şi se bucurase mult de venirea lui Bebe, ai cărui ochi rugători îi aminteau atât de mult de Baubau. Doamnanela terminase de întors saltelele. Apa scursă formase băltoace mici în adânciturile holului acoperit cu şapă veche de beton. Construcţia căpătase un aspect lacustru. Apa, chiar şi în cele mai mici ochiuri şi adâncituri, era atât de înfometată de lumină, o absorbea prin fiecare crăpătură, oricât de mică. Doamnalela se oprise acolo – Lete şi-o amintea cum nu se poate mai limpede – în mijlocul caierului de fire luminoase care străpungeau cercevelele roase. Bebe, îmbrăcat în salopeta cu elefănţei roz, continua să se legene în faţă şi în spate, ca un mic hopa-mitică. Doamnanela îl ameninţase cu degetul arătător, adică să nu se mai scape pe el, şi i-l dădu lui Lete în grijă. Apoi se aşeză pe calorifer, cu fruntea lipită de geamul murdar. Plouase peste lapoviţă şi aerul încă rece acoperise totul cu o pojghiţă subţire de gheaţă. Apa nu mai picura atât de tare şi găleata pusă sub ţevile roase nu se umpluse încă. Picăturile de rugină se desprindeau rar de gura ţevii sparte şi atingeau, aproape tandru, suprafaţa lichidului adunat în căldare. Lete alunecase jos din pătuţ şi venise spre Bebe, pe care-l luase de mână fără să obţină o reacţie din partea lui. Copilul privea pe geam, cu ochii larg deschişi, şi Doamnanela îşi frânse mâinile spunându-şi că mai venise unul cu mintea rătăcită, căruia nu aveai ce să-i mai faci… Straniu, cum viaţa alegea să răsară pe gunoi, în locurile cele mai murdare, în mocirlă. Copiii aduşi de la Canal, ca ciulinii Bărăganului, o ţineau prizonieră în locul ăsta uitat de Dumnezeu şi de lume. Femeia îşi cuprinse cu amândouă braţele pieptul uscat, căzut între umeri, şi suspină. Purta acolo în suflet şi în pântecele supt o fericire care nu putea să se nască. Ar fi făcut orice, ar fi promis oricui, s-ar fi culcat cu oricine aşa cum făcuseră şi altele înaintea ei, numai să iasă de aici, îşi tot spunea, deşi nu ar fi avut niciodată curajul s-o facă. Îşi pipăi nasturele de la gât, era închis cum trebuie. Îşi întinse cutele rochiei de-a lungul trupului uscăţiv, toate erau la locul lor. Îşi făcea treaba şi nu incomoda pe nimeni, era o prezenţă insesizabilă, chiar şi pentru ea însăşi. Noul chiriaş o privea cu un zâmbet tâmp şi femeia se năpusti să-l plesnească. Copilul ţipă şi Nela se trezi ca din vis. Era vie, durerea era prezentă şi stăruia, în ea şi în faţa ei, era pretutindeni, continua să picure din ţeava ruginită a caloriferului. Şi nu putea să o oprească cu nici un chip. Nu avea voie. Trebuia să o lase să picure, cel puţin până la sfârşitul lunii, aşa spusese instalatorul, pentru că altfel îngheţa pe circuit şi ar fi fost nevoiți să desfacă tot. Da, locul era ruginit şi putred, simţea asta până în adâncul sufletului, în toate măruntaiele instalaţiei de încălzire care nu funcţiona. Clădirea era veche. Adăpostise pe rând un centru de corecţie, o seră, apoi un laborator de pesticide. Acum redevenise orfelinat, unul pentru cazurile speciale. Doamnanela mai aruncă o privire prin geamul murdar apoi lăsă perdeaua să cadă peste toată priveliştea care, oricum, nu îi făgăduia nimic bun. Lete şi Bebe deveniseră prieteni, comunicând în muţenia lor. Doamnanela îi mai ameninţă odată cu arătătorul şi închise uşa, lăsându-i pe cei doi în semiobscuritate, pentru că era oricum vremea somnului de amiază. Lete îl culcă pe Bebe, făcându-i semn să închidă ochii, că aşa se doarme. Dar se pare că Bebe era greu de convins, pentru că dormea cu ochii deschişi. Albastrul stăruia în pupilele lui chiar şi în întuneric, continuând să transmită mesaje indescifrabile către lumea exterioară, ca un sonar abandonat pe fundul mării. Lete asculta sunetul ochilor lui Bebe, în penumbra obloanelor trase. Fâşii de lumină pătrundeau până la ei, prin draperia găurită de molii. Era ca un fel de morse, cu sclipiri minuscule.
– Şi acum, îi spuse Dan, Făt-frumos trece, fără să ştie, pe lumea cealaltă. Vezi? …Lete suspină şi închise ochii. Îşi amintea. Vedea. Doamnanela urcase scara ca o felină leneşă. Cunoştea treptele spre mansardă şi cu ochii închişi. Erau vechi, miroseau a motorină şi a clor. Partea de jos a peretelui fusese vopsită mai demult în verde închis iar partea de sus era proaspăt văruită. Dacă puneai degetul arătător pe dunga roşie care despărţea cele două jumătăţi puteai să ţii o linie continuă, neîntreruptă, doar cu câteva mici volute, acolo unde nu ajunsese vopseaua; semăna întocmai cu viaţa ei, a Nelei, previzibilă de la un capăt la altul, liniară, care avea la un moment dat să se întrerupă, atunci când vopseaua roşie s-ar fi terminat și inima ar fi încetat să-i mai bată… Ajunse în capul scărilor şi descuie. Balamalele vechi se lăsaseră şi abia putu să deschidă uşa. Uneori îşi spunea că era inutil să-şi ia atâtea precauţii, oricum nu ar fi avut nimeni ce să-i fure. Ar fi lăsat descuiat dacă nu ar fi colcăit peste tot şoarecii. Pusese grămăjoare cu otravă pe la colţuri, dar degeaba, rozătoarele se infiltrau prin zidăria de paiantă şi scotoceau prin măruntaiele pereţilor dându-i senzaţia, mai ales noaptea, că aveau să năvălească peste ea, că întreg trupul avea să-i fie prins sub o avalanşă de pământ şi resturi de scânduri măcinate. Camera era mică şi joasă, de forma unei alveole alungite în care abia putuse să intre patul şi o chiuvetă cu oglinda ciobită. Un lighean, o periuţă, o sforicică cu câteva cârlige pentru rufe, o helancă cu mânecile întinse pusă la uscat, de parcă ar fi fost o pasăre împăiată. Dulapul era mai degrabă o improvizaţie de rafturi acoperite cu ziare. Avea la capul patului o mică noptieră, de fapt singurul mobilier autentic din toată camera. Era din lemn adevărat, cu mici înflorituri pe margini, lăcuit cu negru. Acolo Doamnanela îşi ţinea lucrurile de preţ, deşi nu socotea neapărat că deţinea aşa ceva. Câteva cărţi poştale legate cu sfoară, un ceas de mână pe care nu-l purta pentru că se defectase şi ceasornicarul îi spusese că nu mai are ce să-i facă, trebuia să-şi ia altul, un carneţel şi un pix în care mai scria câte ceva, înainte de culcare. Cam asta era tot. Şi o pereche de ochelari pe care îi purta numai când citea. Pe noptieră cartea rămăsese deschisă. Demonii. Citise două pagini de cu seară dar adormise, cu senzaţia acelui lucru care se furişa pe nesimţite şi izbucnea în suflet, asemănător cu pornirea care o făcuse să-l plesnească pe Bebe nu pentru că ar fi făcut ceva rău, ci pentru simplul fapt că exista, că respira, că viaţa lui măruntă şi inutilă o ţinea acolo, prizonieră între zidurile orfelinatului. Dădu ocol camerei de câteva ori, ca o felină în cuşcă. Trase draperia doar ca să se încredințeze că nu avea nimic de văzut afară. Ferestruica se deschidea spre câmpul ciugulit de ciori negre. Abia departe, pe lacul Plumbuita, putea zări silueta vreunei bărci iar mai departe turla mănăstirii cu o cruce în vârf, care nu-i spunea nimic. Era abia la amiază şi Doamnanela se gândea cu groază ce să facă, să umple timpul până seara când, vrând-nevrând, avea să-şi reia îndeletnicirile… Curentul lovi uşa întredeschisă de perete. Îşi puse şalul pe umeri şi vru să coboare, să mai întoarcă o dată saltelele şi să şteargă apa scursă pe jos. Încuie şi dădu să coboare, dar iarăşi îşi suspendă pasul pe prima treaptă, ca un cocostârc nedumerit. Mirosea puternic a clor şi a rânced. Era sigură că până la urmă aerul mucegăit avea s-o otrăvească. Cum altfel, devreme ce nimeni nu venise să dezinfecteze mansarda în care funcţionase laboratorul de pesticide, ce-i drept, o îndeletnicire care se bucurase de mult respect la vremea ei, până când conducerea ajunsese la concluzia că terenul dinspre lac era sec şi nu avea nici un rost să irosească acolo culturile. Aşa că s-au mutat în altă parte, lăsând în urmă laboratorul dezafectat în clădirea căruia se reamenajase orfelinatul. Mansarda era lungă, ca un vagon, şi cămăruţa ei nu era decât un segment care continua dincolo de peretele cu ţevi şi instalaţii pentru prepararea otrăvurilor cu care conducerea CAP-ului voise să elimine odată pentru totdeauna paraziţii din culturile de grâu. Îşi înnodă şalul sub gât, de parcă s-ar fi acoperit cu o armură imaginară. Ce putea să păţească, la urma urmelor… Traversă holul şi deschise uşa vecină care fusese blocată pur şi simplu cu o coadă veche de mătură. Scoase lemnul şi intră, rupând pânza de păianjen din tocul uşii. Rămase în prag uimită, fără să ştie că în tot acest timp alte perechi de ochi o urmăriseră, ţinându-se după ea cu paşi mărunţi, lipiţi unul de altul, târându-se pe lângă perete. Deşi Bebe avea tendinţa să tropăie mărunt, călcând strâmb pe o ghetuţă, Lete reuşise să-l dreseze, să-l iniţieze, adică, în tainele jocului de urmărire. Trebuiau să rămână ascunşi. Ascunşi.
Nela deschise uşa fostului laborator de pesticide. Priveliştea o luă prin surprindere. Lucrurile nu arătau deloc aşa cum îşi imaginase, privite din afară. E adevărat că dinspre zidurile exterioare nu vedeai în partea nordică a clădirii decât câteva ferestruici. Odată înăuntru, perspectiva se schimba în întregime. Mai întâi era înălţimea încăperii din care lipseau pereţii despărţitori. Tavanul înalt lăsa grinzile acoperişului descoperite, ca într-un hambar. Prin ferestrele cocoţate sus, chiar pe partea cu soarele, lumina gălbuie, încă necoaptă, se revărsa în frânghii răsucite, oblice, pe mesele lungi, acoperite cu tot felul de vase din sticlă şi eprubete prăfuite. Pereţii erau văruiţi şi tencuiala nu căzuse ca în partea cealaltă, dimpotrivă, aerul era aici uscat şi Doamnanela îşi duse instinctiv mâna la gât. Uscat şi sufocant, ca şi cum ar fi deschis capacul unei conserve închise ermetic. Părea că timpul nu mai lucrase demult în laborator, chiar şi pânzele de păianjen rămăseseră pe jumătate neterminate, exact ca în acel august 1959 când încăperea fusese sigilată şi abandonată din ordinul direcţiunii. Acum, printr-o întâmplare, camera-conservă de la mansardă fusese redeschisă. Pereţii erau acoperiţi cu tot felul de planşe şi Bebe fu cât pe-aci să chiuie de bucurie pentru că erau colorate dar Lete îi înfundă entuziasmul imprudent la loc pe gât cu podul palmei şi îl trase în spatele dulapului ticsit cu mulaje din plastic. Doamnanela părea foarte impresionată, cel puţin din câte puteau deduce însoţitorii ei nevăzuţi. Lete şi Bebe priveau fascinaţi mulajele şi toată dezordinea aceea colorată. Aveau forme care mai de care mai spectaculoase, cu etichete pe care li se scriseseră numele şi povestea, dar pe care nu le puteau descifra. Oricum, nu avea nici o importanţă. Erau exploratori şi tocmai găsiseră o lume nouă. A lor şi numai a lor. Îşi jurară unul altuia tăcere, ca doi gândăcei prinşi în lumina de ambră coaptă care inunda acum toată podeaua, prelingându-se până în cele mai ascunse colţuri, ca un lichid gălbui şi moale, acolo, foarte aproape de vârfurile ghetelor lor. Teama de a nu fi descoperiţi le colorase obrajii, dar nu aveau de ce să se teamă, pentru că Doamnanela era la rândul ei absorbită de neaşteptata descoperire. Sub şirul ferestrelor înalte erau două mese ancorate în zid, vase de sticlă cu gâturi lungi care se umflau şi se încolăceau într-un balet mut, imobil. Unele îşi deschideau gurile în ţevile subţiri, roşii sau albastre, întinse orizontal de-a lungul peretelui. Erau şi robinete nichelate care, odată învârtite, cine ştie ce ar fi putut să facă, aşa că Doamnanela îşi trase mâna înapoi. În colţ fusese amenajat un fişier cu cărţi şi planşe îngrămădite de-a valma. Părea că o furtună se iscase în interior şi totul rămăsese imobilizat în acea clipă a spulberării obiectelor, ca şi cum ar fi fost imortalizate pe o placă fotografică veche. Deschise vitrina şi planşele se risipiră pe podea. Nela le contemplă în tăcere, cu bucuria timidă a haosului pe care-l provocase în locul secret pe care îndrăznise să-l profaneze. Un catalog de format mare, cu coperţile învelite în pânză, îi atrăsese atenţia. Conţinea o sumedenie de fotografii înfăţişând tot felul de paraziţi, de cotropitori ai recoltelor. Nela luă de jos catalogul masiv şi îl sprijini de pervaz, ca să vadă fotografiile la lumină. Să tot fi fost, parcă, un ţesut verde, un perete de celule de clorofilă ca bobiţele de smarald, mai închise sau mai deschise, într-o geometrie perfectă. Pe pagina alăturată fusese fotografiat un antebraţ, cu palma mâinii întoarsă în sus. Pielea palidă, aproape străvezie, era împânzită de vinişoare subţiri care alergau, se contopeau şi se despărţeau iarăşi într-un labirint perfect, în care te-ai fi putut pierde cu uşurinţă. Acolo, aproape de încheietură, pielea devenea roşie, ca un soare ars de vânt, şi o masă de lichid gălbui crease o alveolă cu margini neregulate. Aceea, citi explicaţia de sub ilustraţie, era un strat de piele contaminat cu Chalmyria Rosa. Chalmyria avea un nume frumos şi o structură firavă, rozalie, în formă de spic. Se pare că lua întocmai forma plantei pe care se pregătea să o paraziteze, mai ales în timpul dimineţii, în condiţii de ceaţă uşoară. Atunci, după ploaie, Chalmyria Rosa se trezea şi intra cu sutele ei de picioruşe microscopice în fibra spicelor coapte, hrănindu-se cu seva lor. Chalmyria călătorea neobosită de la o plantă la alta, de la un anotimp la altul, neputând fi distrusă decât prin foc. Se pare că această misterioasă Chalmyria producea şi un soi de mutaţii, provocând o reacţie alergică a pielii, destul de puternică încât să provoace moartea unui om. O moarte roz şi neaşteptată. Cel puţin aşa arăta antebraţul fotografiat în catalog, expus cu palma deschisă, cu degetele rigide, învinețite. Doamnanela îşi acoperi gura cu palma ca pentru a-şi înăbuşi un ţipăt de groază. Poate că şi din cauza asta laboratorul fusese sigilat, din pricina morţii rozalii. Îşi privi pielea antebraţului, albă şi poroasă. Acolo, în jurul încheieturii, era locul preferat al Chalmyriei care începea prin a topi cu un acid fin primul strat de celule moarte al pielii după care îşi croia drum spre sânge, inhibând circulaţia. Din acel moment reacţia organismului la infecţia letală era doar o chestiune de ore. Să zicem de dimineaţă până seara. O zi în care nimic nu îţi dă de bănuit, în mod special. O zi în care te trezeşti, îți faci tura de dimineaţă, apoi speli holul cu clor şi te aşezi o clipă în pat ca să te odihneşti. Chalmyria Rosa avea pesemne o înţelegere secretă cu timpul, adică şi-l supunea ca pe un iubit docil. Ea singură hotăra când era momentul ca alveolele rozalii să se spargă, eliberând otrava în sânge. Tot ce îi rămânea timpului era să însoţească inima obosită ale cărei bătăi se opreau la un moment dat, ca un ceasornic programat… Doamnanela se şterse pe mâini cu o cută a rochiei şi închise enciclopedia. Poate că nu era un loc atât de fermecător pe cât i se păruse la început. Închise uşa laboratorului în urma ei şi coborî la etajul patru. Acum privea cu alţi ochi până şi asparagusul care se lungea, palid şi firav, de-a lungul tavanului. Nici măcar el nu mai era de încredere, chiar şi acolo, în frumuseţea lui pur decorativă se putea încuiba parazitul roz care sfârşea prin a devora încet locul pe care se fixa. Deschise uşa salonului patru şi făcu verificările de rigoare. Lete şi Bebe erau adormiţi în pătuţurile lor.
– …Cu cât se apropia de casă, cu atât îmbătrânea, şi părul îi albea, fără ca Făt-Frumos să-şi fi dat seama…
…În noaptea aceea Doamnanela rămase trează multă vreme, deşi ciorile făceau un tărăboi cumplit, agitate de ninsoarea care bântuia pe undeva pe la marginea cerului. Stătea în pat nemişcată, gândindu-se la pielea ei, acea portiţă atât de fragilă care se interpunea între ea şi lume. Pielea cu mai multe straturi de celule, cel mort de deasupra care proteja celulele vii de dedesubt. Era ciudat, se gândi, ca tocmai celulele vii să fie undeva pe dedesubt şi tocmai contactul lor cu viaţa, cel mai puternic dintre toate, să fie mijlocit de un strat de celule moarte. Era lucru dovedit, Chalmyria Rosa pătrundea prin celulele moarte tocmai ca să ajungă la cele vii, adică exact acolo unde dorea. Dacă viaţa ar fi fost la fel de insistentă ca bacilul acela toxic, îşi spuse, poate că existenţa ei ar fi fost cu totul alta. Dar viaţa nu insistase să ajungă la ea şi Doamnanela rămăsese la rândul ei deoparte, trăise tot timpul cu spaima infecţiilor cutanate, care puteau fi mortale. Ca şi viaţa. Avusese de timpuriu convingerea că viaţa era un fel de Chalmyria Rosa dar nu fusese în stare să-i dea un chip, nu avea imaginaţie pentru astfel de lucruri. Planşa colorată din catalog îi dăduse de gândit, viaţa pe o pagină şi moartea pe cealaltă, care acum stăteau suprapuse una peste alta, între aceleaşi coperţi învelite în pânză.
– Iar moartea îi trase o palmă zdravănă lui Făt-Frumos care se prăbuşi, vechi de zile, pe podele….
…Se pare că aşa se întâmplase, în ianuarie 1990, când Lete se întorsese în orfelinatul de la marginea lacului Plumbuita. Locul părea dezafectat, nu mai găsise pe nimeni. Draperiile fuseseră trase, ca înaintea unei plecări. Holurile mai miroseau încă a motorină şi a clor. Urcase la etaj, apoi pe scăriţa îngustă care ducea spre camera secretă de la mansardă. Uşa era întredeschisă şi nu apucase să vadă decât un braţ întors, cu podul palmei în sus, cu degetele vinete şi cu pielea de la încheietură acoperită cu blastule rozalii. Ochii alungiţi spre tâmple ai Doamneinela nu mai mişcau; probabil că visau, deschişi ca ai lui Bebe.
– Lete, dormi, o întrebă Dan, scuturând-o uşor de umeri. Haide, s-a terminat povestea. Lete îl strânse de braţ, făcându-i semn că mai vrea, că povestea trebuia să continue. Da, povestea trebuia să meargă mai departe pentru ca ea să-şi poată aminti, dar era prea târziu… Diafilmul se terminase. Vraja fusese ruptă de lumina chioară a becului din sufragerie.”
(Fragment din Numele ei era Uitare, ed. Eikon, 2014)
William Henry Fox Talbot – Leaves of Orchidea
(sursa foto: commons.wikimedia.org)
