Ceșcuța de porțelan

Expoziția Cești cu plante pe deal semnată de Ștefan Câlția, la Galeria Posibilă

(sursa foto: hotnews.ro)

O ceașcă din porțelan este un exercițiu de rafinament. Rafinamentul artizanului dar și al celui care o privește, o folosește în viața de fiecare zi, transformând obișnuitul în extraordinar. Cum ? Plin simpla ceremoniozitate prilejuită de întâlnirea gesturilor noastre cu obiecte prețioase care ne fac să devenim atenți, ne trezesc simțurile îndemnându-ne să ne purtăm cu grijă, cu reverență față de Frumos.

În copilărie îmi imaginam istoria familiei noastre ca pe un set de ceșcuțe din porțelan. Exista în prezența obiectelor așezate în vitrină o ordine, o ierarhie, o cumințenie, aș spune chiar o robustețe discretă, o invitație la contemplație, la admirație. Îmi petreceam ore în șir privindu-le pe fiecare în parte, fascinată de eleganța liniilor, de ornamentația complicată, de diafanul culorilor. Anumite obiecte căpătau chipul celor plecați departe, sau al celor despre care auzisem numai din amintirile bunicilor. În jurul obiectelor din porțelan se țesea, invizibilă, o mitologie mai fină decât pânza de păianjen căreia imaginația mea nu-i putea rezista. Mi se întâmpla uneori să asociez evocarea unei întâmplări cu o figurină, un bibelou, o statuetă. Iar atunci când, printr-un accident nefericit, un porțelan se spărgea, mi se părea că aud chemarea disperată a unei amintiri dezbrăcate de trup, ca un duh condamnat să rătăcească până în clipa în care bunica aducea în vitrină un nou locatar misterios. Într-o zi am fost martora unei descoperiri neașteptate: iubirea își făcuse loc într-o ceșcuță de porțelan…

 Ceșcuța de porțelan

„În familia mea, iubirea a călătorit întotdeauna într-o ceașcă de porțelan. Pot să-mi amintesc lucrul ăsta de când eram mică, vârsta la care, cel puțin așa susțin adulții, mintea nu e încă obișnuită să rețină amintiri. Sau poate, dimpotrivă, copilăria e tocmai timpul când amintirile încep să se formeze, să se coaguleze, să prindă trup ca un copil în pântece. Îmi amintesc că bunica avea o colecție de cești din porțelan în care, la zile importante, ne servea ceaiul. În zilele obișnuite, ceștile stăteau aliniate frumos într-o vitrină acoperită cu geam. Priveam îndelung vitrina, de la distanță, pentru că mi se interzisese să mă apropii. Aș fi putut sparge ceva sau, la fel de rău, să las urme pe geamul șters în fiecare dimineață. M-am obișnuit așadar să admir de la distanță. Frumusețea a stat pentru mine, încă din copilărie, sub semnul intangibilului. Asta nu înseamnă că nu o posedam deplin, chiar mai mult decât vârsta mi-ar fi îngăduit atunci să înțeleg. Doar când privim înapoi, dansând prin timp, înțelegem cât de mult anumite impresii, întâlniri neașteptate sau priveliști surprinzătoare și-au pus amprenta asupra noastră. Astăzi a trecut vremea ceștilor de porțelan. Ne bem ceaiul grăbiți, din căni fără pretenții, pahare de carton sau plastic smulse dintr-un dozator. Adesea, nu simt de prima dată aroma; e ca și cum ceaiul, licoarea lui s-a golit de mister.

… Într-o dimineață, m-am trezit singură în sufrageria imaculată a bunicii mele. Aveam să petrec mai multe zile la Onești, departe de ai mei și de casă, de grădină. Dacă aș fi întors capul să mă uit pe geam aș fi văzut peisajul cu care eram deja obișnuită, alcătuit din blocuri înalte și scorojite ca niște cutii vechi de chibrituri, îngrămădite într-un cvartal în mijlocul căruia era incinta, locul de joacă trist cu câteva bare din fier înșirate pe post de jucării. În ziua aceea inima îmi era atât de grea încât nu am mai avut nici o putere să privesc pe fereastră. Mama plecase. Auzeam din hol amintirea ecoului cristalin, inconfundabil al vocii ei pe care încercam să-l decantez de celelalte note, mai grave și sacadate din glasul bunicii. Când ușa s-a închis după ea am rămas mută în fața vitrinei cu porțelanuri, unica priveliște care mă putea consola, deși numai într-o mică măsură. Zece zile, atât avea să dureze șederea mea la oraș, într-o atmosferă de completă înstrăinare. Zece zile. Cuvintele acestea aveau greutatea unor pietre de moară. Timp solidificat, ca dumicații de mâncare pe care nu-i puteam înghiți și-i scuipam, pe furiș, îngrămădindu-i sub marginea farfuriei. Geamul vitrinei îmi arunca înapoi propria imagine, doar că mai întunecată și distorsionată de fanta în care cele două panouri de geam se suprapuneau. Bunica avea o mișcare foarte dibace care făcea ca unul dintre geamuri să alunece într-o parte, îngăduind accesul la comorile dinăuntru. Asta doar ca să le ștergi, obiectele și praful dintre rânduri. Aveam senzația că în vitrina aceea, unde nici măcar praful nu putea să se așeze, timpul încremenește. Speram că, dacă aveam să mă concentrez destul de puternic – așa cum făcea verișorul meu Adrian când se așeza turcește pe covor așteptând ca bunicul să-i intercepteze gândurile și să ne împartă, mie și lui, bomboane – aș fi putut să mă strecor în timpul acela din vitrină, să cad într-un somn adânc pentru ca apoi să mă trezesc la capătul celor zece zile când mama avea să se întoarcă. Am încercat de câteva ori, strângând ochii până mi-au dat lacrimile. Nu a funcționat. Nu s-a întâmplat nimic. Timpul din sufragerie, cel care se târa atât de leneș, ca o râmă, avea să mă sufoce. Priveam în continuare vitrina cu porțelanuri. Bibelouri aduse de mama, dintre zecile de figurine pe care le primea de 1 și 8 martie. Pe mine mă interesau numai ceștile. Poate fiindcă obiectele acelea delicate erau râvnite, fuseseră adunate timp de mulți ani și cu multă grijă, pe când bibelourile erau ceva accidental, întâmplător și, din punctul meu de vedere, tolerat. Am rămas de atunci cu senzația că frumusețea se privește de la distanță, nu se atinge cu mâinile murdare și nu poate să ne fie accesibilă în orice zi.

Ceșcuțele erau aliniate în funcție de dimensiunea și, probabil, de originea lor. Poate că dacă le-aș fi cunoscut ierarhia aș fi înțeles ceva din sufletul bunicii care rămânea pentru mine, la fel ca și acele prețioase porțelanuri, ceva pus deoparte cu grijă, la adăpost de atingerea profanilor, închis ca într-o cochilie în propriul mister. Cel mai mult mă atrăgea un șir de șase ceșcuțe albe cu marginea aurită, pictate cu trandafirași roz. Încercam să urmăresc meandrele armoniilor miniaturale; era un exercițiu de admirație care-mi consuma într-un mod foarte plăcut rezervele de timp și răbdare. Dacă nu puteam să fiu atentă la exercițiile de caligrafie pe care bunica mi le introdusese obligatoriu în programul zilnic, acele prezențe diafane de porțelan mă captivau în totalitate. Neatingerea care mă separa de ele îmi sporea senzația de irealitate, făcându-mă să le apreciez și mai mult. Într-un moment de neatenție al bunicii mi-am strecurat degetul prin fanta dintre geamuri, făcându-l să culiseze cu un scârțâit sumbru, de parcă aș fi căscat gura unei mumii. N-am distins nici un înțeles în acel scârțâit, dar vitrina parcă mă privea cu reproș, scrâșnind printre dinți: sacrrrrr-i-le-giu! M-am sârguit să întind degetul cât mai departe în teritoriul interzis și necunoscut. Spre norocul meu praful fusese șters, nu aveam cum să las urme. Am extras una dintre ceștile minuscule cu trandafirași, chiar aceea care deschidea șirul fermecătoarei procesiuni. Dacă aș fi spart una, serviciul ar fi rămas incomplet. Ceea ce ar fi atras după sine o mare nenorocire. De fiecare dată când se întâmpla un asemenea incident catastrofal – la o petrecere sau zi aniversară, atunci când adulților, în toiul veseliei și al clinchetelor de pahare, li se treceau cu ușurință câteva cioburi sparte – ceva din armonia interioară a vitrinei se deranja iremediabil. Ceșcuțele sau farfurioarele care rămâneau fără pereche, descompletate, erau retrogradate, adică luate din cortegiile de frunte care deschideau rafturile de sus și mutate undeva jos, acolo unde privirii i-ar fi fost incomod să iscodească. Într-adevăr, pe raftul de jos bunica îngrămădise toate obiectele minuscule, desperecheate, care nu mai puteau fi folosite la mesele de sărbătoare. E drept că uneori noi, nepoții, care nu eram la fel de importanți ca persoanele adulte, puteam fi serviți și din acelea și, dacă se întâmpla să mai spargem din ele, bunica nu se mai întuneca la chip, lăsând loc unei expresii de ușurare, ca și cum ar fi spus, s-a mai terminat un rest, acum era liniștită, putea să dea uitării un întreg serviciu de ceșcuțe; putea chiar să dea la o parte un întreg șir de amintiri legate de ele; sau poate că asta ar fi fost mai greu… Oricum, acestea sunt impresiile care mi-au rămas de la prima întâlnire cu porțelanurile. Frumusețea, misterul, inaccesibilitatea, desfătarea, posibilitatea de a păcăli timpul și o abia înțeleasă admirație.

Într-una din șirul acelor zece zile fade s-a întâmplat un lucru vecin cu miracolul. Mama Dina de la Râmnic, tanti Nina și tanti Țuți au venit în vizită. Le-am auzit pupându-se în pragul ușii, lucru care a durat ceva vreme. Îmi plăcea să urmăresc cum fac schimb de amabilități, cu mine la mijloc, elementul nou și exotic din peisaj. Bunica a scos, firește, unul din prețioasele servicii de porțelan din care ne-am băut ceaiul, cu degetul mic în aer, ca în fotografiile de demult. Mama Dina a căzut în admirație față de acele ceșcuțe și a spus că ar vrea să cumpere și ea un set la fel. Tanti Țuți și tanti Nina au întărit că da, n-ar fi rău, dacă tot erau într-un oraș cu magazine mai mari și mai bine aprovizionate. Totul se petrecea, firește, în glorioșii ani 80. Am fost îmbrăcată cu pelerina roșie moștenită de la verișoara mea Cici și așa gătite am pornit spre magazinul Gospodina, unde tocmai primiseră marfă. Ce noroc pe capul nostru! La intrare se formase deja o coadă, nu mare ca la Alimentara dar, oricum, un șir impresionant de persoane, ceea ce însemna că aveam de așteptat. Mi-am apropiat capul de vitrină și am examinat exponatele. Multe dintre ele erau noi, abia scoase din cutii. Când ne-a venit rândul să intrăm, doamnele au luat câte un coș și pe mine de câte o mână. Eram oarecum imobilizată. Mi se repetase, cu degetul pe buze, că nu aveam voie să ating nimic. Le urmăream cum își fac loc, grațioase, printre rafturi, ridicând uneori câte o ceșcuță sau un pahar ca să-l poată admira mai bine. Se făcuse amiază. Lumina pătrundea în magazin prin geamurile înalte, tremurând ca o gelatină la picioarele mele, în timp ce eu mă amuzam încercând să calc pe coadă acele licăriri jucăușe. Între timp, Maia, mama Dina și tanti Țuți își umpluseră coșurile, manevrând cu mare grijă obiectele fragile. La casă, vânzătoarea le învelea pe fiecare în hârtie, de parcă le-ar fi înfășat. Îi urmăream mâinile, vrăjită. Bine că ați venit azi, mâine nu mai găseați, le-a spus celor trei doamne care-și aruncau priviri ce voiau să spună: vezi, ți-am spus eu… Am pus pachetele cu porțelanuri, cești și farfurioare în sacoșe și am plecat triumfătoare. Ciuleam urechea la tocurile lui tanti Țuți și la clinchetul care le îngâna, ca un staccato cristalin, din sacoșă. Conținutul trebuie să fi atârnat destul de mult, făcând ca silueta ei subțire să se plieze, ca o trestie, după sacoșă. Centrul de greutate al întregii lumi fusese transferat în grămăjoara de porțelanuri savant aranjată care sălta deasupra asfaltului în plasa croșetată. Lucrurile ne dezvăluie, în asemenea momente, inima lor misterioasă și vocea pregătită să le spună povestea. Fiindcă ceșcuțele vorbeau, începuseră să-și spună aprins tot felul de lucruri troncănind când subțire când grav, în zgomote vătuite de hârtia groasă în care fuseseră împachetate; tot așa cum mama Dina îi spunea ceva lui tanti Țuți, compensând prin gesticulații vocea coborâtă. Să nu audă copilul! Dar copilul auzea și reținea esența: misterul.

A doua zi, la despărțire, iar a venit vorba de ceșcuțe. Doamnele erau preocupate și eu nu înțelegeam de ce. Tot ce cumpărasem cu o zi mai devreme fusese pus cu grijă în vitrină, cele noi strecurate printre cele vechi, împrumutându-și una alteia prospețimea și patina, într-un dialog pe care numai eu îl înțelegeam, fiindcă mi-l imaginam. Uneori, mă mai trezeam și la realitate, visul cu ochii deschiși mi se subția ori de câte ori glasul femeilor se ridica spre tavan, cu o oarecare jale, albastru ca fumul din țigara lui tanti Nina care ni se alăturase la măsuța joasă din balcon cu vedere spre coada unde tataia aștepta să-i vină rândul la butelie. Le priveam pe rând și eram mulțumită fiindcă acum șirul de mătuși era complet, la fel ca setul ceșcuțelor din vitrină. Dar, iarăși, acea tulburare vagă, pusă pe seama lor ! Se pare că undeva prin lumea vastă ale cărei margini nu puteam să mi le imaginez se întâmplase ceva cu un el care nu o mai iubea pe o ea ; el era un mototol (cuvântul îmi evoca o pisică făcută ghem și dată de-a rostogolul într-un ciubăr până reușea să evadeze amețită din mâna mea) așa că ea, ce să mai piardă vremea, a plecat luând și ceștile de porțelan primite la nuntă. A pus tot hodoronc-tronc în portbagaj, îți dai seama câte s-or fi spart pe-acolo? Păcat de lucrurile acelea, că nu se mai găsesc !… Dezastrul era inimaginabil. Vedeam cioburi de porțelanuri peste tot, dând pe dinafara imaginației mele în care totul dospea luând proporții apocaliptice. Oamenii se despărțeau pe lumea asta, așa cum și ceșcuțele cădeau făcându-se zob și rămânând desperecheate. Tanti Nina plângea și bunica mi-a spus să nu mă mai uit la ele, să-mi văd de joaca mea. Suferința îmi era o priveliște interzisă. Dincolo de balustrada verde a balconului, tataia ne făcea victorios cu mâna. Reușise să schimbe butelia. Nina privea în gol. Sorbise ultima înghițitură de cafea. Țuți i-a răsturnat-o ca să-i ghicească, umplând farfurioara aceea albă, delicată, cu un zaț gros și respingător. După câteva secunde care s-au scurs mai lent ca un melc au început să cerceteze înfrigurate în urmele de zaț și în rămășițele acelei iubiri care se spărsese, lăsând în urmă cioburile unei ceșcuțe de porțelan.”

(Andreea Nanu, Cartea cuvintelor chivot, ed. EIKON, 2015)