Andreea NanuAzi, pentru că e iarnă, în inima lui decembrie, vă dau întâlnire în locul unde a început, pentru mine, aventura extraordinară a scrisului: Casa cu păuni… Iarna e anotimpul în care căutăm refugiu în interioare calde, simple sau somptuoase, care să acompanieze, în surdină, plăcerea refugiului în noi înșine. Se spune despre anumite ființe că sunt retractile, descrierea nefiind, adesea, una măgulitoare. Personajele mele, printr-o voință a lor, se retrag adesea din fața mea, invitându-mă să le descopăr expansiunile secrete… Acum câteva ierni i-am întâlnit pe Anna și Maxim Tauber într-o casă veche, pe calea Victoriei. Văzându-i aievea, am înțeles cât de mult ajungem să semănăm interioarelor pe care le locuim. Casele și oamenii au un limbaj asemănător; ascultăm de ritmuri intermitente, evanescente, ca tempoul unei ninsori, sau al concertului pe care l-am imaginat în Ziua cea mai albă. Întâlnirile noastre cu interiorul unei case, al unui om sau cu propria interioritate se petrec în intervalul dintre retragere și expansiune.
… Ninge (în imaginație sau în realitate, are mai puțină importanță)… Adăpostiți-vă, împreună cu mine, în casa cu păuni, într-o Zi albă!
Decembrie: A tempo, con passionne
„Începutul trebuie să-ţi taie răsuflarea. Atacul, apoi prima măsură. De aici porneşte totul şi, fireşte, tot aici trebuie să se sfârşească. Concertul acesta, Zăpadă pentru pian la patru mâini, e un cerc. Un cerc al timpului, al memoriei. Prima parte, a tempo, con passionne, apoi adagio şi finalul, allegro ma non troppo. Nu ştiu dacă André Durand s-a gândit prea mult la formă, atunci când l-a compus. Dar ştiu sigur că a văzut şi a auzit. Aşa şi voi, începeţi prin a privi şi a auzi, apoi ideea întregii piese nu va întârzia să apară. E ca o ploaie care se porneşte încet, picătură cu picătură; în cazul lui Durand, el privea, pe geamul spitalului de campanie din Trieste, o ninsoare tânără, atât de tânără încât l-a făcut să se întrebe dacă el însuşi a putut fi, vreodată, aşa. Se spune că acolo, pe patul de spital, în anul 1918, în ecoul ultimelor salve de tun, Durand a compus concertul care avea să-i aducă faima dar, din păcate, şi nefericirea, exilul… Să nu anticipăm, să rămânem la ideea de început pentru că el e întotdeauna cel care dă şi sensul sfârşitului. Începeţi, domnilor, şi nu uitaţi, începutul trebuie să lase publicul fără suflare…”
Cu aceste cuvinte începuse maestrul Isaia Bencov repetiţiile. Bagheta argintie dădea, pe rând, intrările şi Anna aştepta, în ţesătura de instrumente, să-şi audă propria voce: pianul. Ascultase, toată numai ochi, ca un heruvim zgribulit, indicaţiile dirijorului. Aşa auzea, cu ochii. Imaginile i se loveau de retină şi-i umpleau mintea de sunete care căpătau apoi, pe rând, înţeles. Cuvinte. Multe din ele se pierdeau pe drum, pe drumul dintre ea, Anna, şi ceilalţi. Vorbea puţin, ca şi mama ei, Silvia Moga. Dacă pentru cea care fusese educată asiduu în arta conversației moartea soţului, Vasila Moga, făcuse vorbitul să-i pară o treabă fără rost, pentru Anna tăcerea era o vocaţie. În ea se regăsea, în ea plutea, cu ea se învelea. Era poate și motivul pentru care îi plăcuse atât de mult Iarna. Concertul compus de Durand în 1918… Încerca să-şi imagineze cum va fi arătat acea iarnă, la graniţa dintre pace şi război, dintre viaţă şi moarte. Muzica asta, le spusese Bencov, e muzica unei lumi care tocmai murise. Cel care a scris-o mărturiseşte el însuşi că e jumătate viu, jumătate mort. Cum putea, de altfel să simtă un tânăr pianist cu braţul amputat de un război care nu fusese, până la urmă, al lui? Aşa se întâmplă, vă mărturisesc din propria experienţă, la sfârşitul oricărui război. Nu mai ştii al cui e, de fapt, şi ce cauţi tu acolo. Nu ştii prea bine pe ce parte să te aşezi. Viaţa, ca un pat strâmt de campanie, nu-ţi oferă decât două variante: cu faţa spre perete, aşteptând moartea care oricum vine când vrea, sau cu faţa spre uşă, gata să muşti din viaţă, ca un lup înfometat, abia ieşit din iarnă.
…Anna înainta prin zăpada care continua să se aşeze, grea, orbitoare. Paşii i se afundau, la adâncimi constante, de parcă zăpada însăşi i-ar fi repetat, mereu, acelaşi cuvânt. Tempo, tempo. Rafale de viscol izbeau pereţii clădirilor în sclipiri sticloase, întărâtate de farurile maşinilor care ţineau cu tot dinadinsul să pătrundă pe străduţele cu sens interzis. Tot aşa cum iarna se strecurase, dintr-o dată, peste tot. Acoperise oraşul într-o singură noapte, deşi prognoza meteo fusese generoasă, anunţând un decembrie „leneş.” Ce fantezie, să spui că decembrie avea să fie leneş. Adica da, un decembrie care se va lăsa cu greu ademenit de zăpadă, de alb, de rece. Un decembrie la care ea însăşi, Anna, nu voise să se gândească până în dimineaţa asta, în care frigul o făcuse să-şi calce în grabă o fustă groasă şi paltonul. Şi bereta, trebuie să-ţi pui ceva pe cap, îi spusese Maxim, soţul ei pe care-l părăsise cu un sărut grăbit în pragul uşii.
Decembrie 1919 venise prea devreme pentru unii, iar pentru alţii, ca Durand, prea târziu. Nu mai conta, fiindcă războiul luase, oricum, sfârşit. Ce lăsase în urmă? Un gol. Un gol rotund, ca un bulgăre cu crustă de gheaţă, fără conţinut; ca o minte din care amintirile fuseseră şterse, iremediabil pierdute. Lumea s-a oprit atunci în loc şi s-a aşezat, ca Durand, la marginea patului de invalid. Lumea toată era, de fapt, un pat de spital în care convalescenţa trebuia să-şi urmeze cursul firesc. E uimitor cât de multe sensuri poţi da unei convalescenţe. E, de fapt, un timp al alegerii. Unii au murit, alţii au ales să trăiască, alţii, nici una nici alta, şi-au pierdut minţile… De ce? Pentru că au refuzat să-şi amintească. Bencov continuase introducerea concertului, cu farmecul lui inegalabil de povestitor. Discuţiile se încinseseră şi bagheta dirijorului nu mai dovedea, printre partituri şi cuvinte. Domnilor, ceea ce vreau să vă spun e că în spatele acestei întinderi albe, imense, pe care Durand nu a putut să o exprime decât în note muzicale, există o poveste, o viaţă, o istorie, a lui şi a lumii pe care a privit-o. Fiecare dintre voi sunteţi voci sau, dacă vreţi, ecouri ale unei voci care încearcă să se audă, să redevină conştientă. 1919… Disonanţele lui Durand sunt o încercare de a da sens sfârşitului. Începutul depinde, întotdeauna, de sensul pe care-l dai sfârşitului. Da, probabil că maestrul avea dreptate, se gândi Anna şi privi în jur. Iarnă. Decembrie, 1994.
*
„Casa cu păuni” era acum aproape, la doar câteva străduţe. Calea Victoriei arăta ca o cutie cu bomboane, garnisită cu vitrine colorate de o parte şi de alta a bulevardului. Acolo, chiar în capătul primei străduţe, se putea ghici silueta sobră a casei cu păuni. Casa lor, a ei şi a soţului ei. Anna şi Maxim Tauber. Numele de familie fusese gravat pe o plăcută, deasupra mozaicului cu păuni care tronau pe zidul exterior. Asta se întâmpla cu trei ani în urmă. Fusese un început de decembrie cu mult viscol, chiar foarte asemănător cu cel de acum. Acum, imediat ce voi traversa holul, îşi spuse, el îmi va recunoaşte paşii. Va alerga să deschidă pentru că el, Maxim, soţul meu, e acasă şi mă aşteaptă. Aşteaptă să-mi recunoască paşii. Ştie totul despre mine. A ştiut încă de la început, din seara de Crăciun în care ne-am cunoscut. Mergea prin zăpadă, în urma mea. La un moment dat s-a oprit, a luat zăpadă şi a gustat, apoi mi-a strigat: Anna, vreau să ştiu totul despre tine, chiar şi ce gust au paşii tăi.
Andreea Nanu, Casa cu păuni, ulei pe pânză
…Timp de trei ierni am crezut că asta e totul, nu ar fi cu putință ca doi oameni să fie mai fericiți. E, oare, totul? Intră în curte. Vecinii făcuseră pârtie. Se gândea la toate astea în timp ce-şi scutura hainele de zăpadă. Avea genele lipite de viscol şi încerca să nimerească încuietoarea. Scăpă cheia pe jos, în zăpada netedă care părea că o aşteptase întreaga zi pe ea să se întoarcă, să-şi scape cheia şi să lase astfel o urmă uşoară în stratul proaspăt care acoperea preşul de la intrare. Nu ştiu cum se întâmplă de fiecare dată, îşi spuse, încercând să-şi dezmorţească degetele, în clipa în care sosesc acasă, îmi amintesc că am plecat de acasă, casa părinţilor, de parcă aş continua să locuiesc într-un univers paralel, la Bucureşti şi la Râmnic. În sfârşit, cheia se învârti în broască. Uşa era înţepenită… Da, de cum trecea pragul în holul întunecos cu pereţi de piatră, Anna îşi amintea. Îşi amintea, mai ales, că plecase. Plecase dintr-un loc larg, o câmpie întinsă care semăna, în anii copilăriei, cu un pat mare, în care iarna se putea întinde, după ce obosea de atâta nins, în toată splendoarea ei rece şi grea. „Ce să faci, pianistă la ţară? Să dai spectacole la casa de cultură? Nu mai avem aşa ceva, s-a făcut bar de noapte.” Vorbele iuţi ale mătuşii Lia o făcuseră să-şi ia inima în dinţi, să-şi caute un rost. O cameră cu un pian. Atât îşi dorea. Un spaţiu pe care să-l poată umple cu o voce, cu o prezenţă care-i devenise familiară din copilărie. Călătoria avea să fie lungă și ea plecase la drum oarecum nepregătită. Singurul „echipament” erau partiturile memorate de la vârsta de şase ani. Atunci auzise pentru prima oară o sonată de Beethoven şi sunetul clapelor a început să fie mai puternic decât inima care-i bătea în piept. Măsura fiecare notă cu câte o respiraţie. Lumea întreagă se transformase într-o mare de sunete…
…Începutul depinde, întotdeauna, de sensul pe care-l dai sfârşitului. Da, probabil că maestrul avea dreptate, se gândi Anna şi privi în jur. Iarnă. Decembrie, 1994.
(fragment din romanul Ziua cea mai albă, ed. Eikon, 2014)
Peacocks’ house
There, the `Peacocks’ house`
Deep in the kernel of winter.
Coloured mosaics, guardians of the past
Eyes of ruby and feathers of jade
Sharp is the blade
Of things that last.
Exotic birds watch me from under the snow
Their diaphanous cries flutter into the rosy dusk
`Oh, at last, at last!`
The house seemed to greet me
Like only inner voices do
`Make no ado!`
In a low tone, a minor key
`How we waited for thee!`
Daydreaming has its delights
`Are you afraid of heights?`
The winding staircase asked
In the echoes of a sudden snow blast.
`I will take you there, follow me`
Deep in the kernel of winter
White and sweet
In its husk
Past and present and future meet.
`Come, come`
The fire is lit
Melancholy drips from silk embroideries
While Memory lies
on Armenian rugs.
In the corner, a grand piano
Adorned with seconds, white and black,
Playing in my ear, with invisible fingers
`Stay here, you can’t go back!`
*
Snow, Durand’s concerto
With its repeated allegro
`Where did the Winter go?`
`It will be absent for an hour or so
Meanwhile why don’t we go
Where the music stops
On the shores of a mysterious Sea
Its waves frozen, so that you and me
Can glide and turn in twizzles, and hope
Before we hear morning’s mourn,
Perched on a high slope.
`Look, the snow is dancing`
Words regain their pulse
`Feel no remorse`
We’ll soon return to the Peacocks’ house
And there we’ll part
On a childhood threshold
Fragrant with cedar wood and mirth
Rich in inflorescences
Like a Winter’s dream, revealing its essences.
(Andreea Nanu, Peacocks’ House )
