Cantata

Cantata

Si jamais je t’oublierai

J’irai

te chercher dans toutes les langues de la terre,

Dans les mots les plus secrets

Puisant assoiffée

dans leur sève amère.

Et si leur mystère

S’épuisera, peut-être

J’irai en découvrir d’autres

Dans l’écorce des hêtres

Pour guérir mon mal d’être.

Je m’envolerais vers les sonorités

Enveloppées de nobles clartés

Qui embrasaient, en moi,

Ta voix.

Je descendrai

jusque dans les inflorescences

Ou jadis puisaient les essences

De nos exubérantes rencontres.

Viens, montre,

Montre-moi ton visage

Pour que je cesse

de lutter avec l’Ange.

*

…O altă verișoară de la Cucuruzu, descoperită în albumul familiei noastre. Apare, și ea, în Cartea cuvintelor chivot, pentru a întregi dialogul imaginar cu rudeniile îndepărtate ale soțului meu. Descopăr însă că imaginația rezervă întâlniri la fel de exuberante, ca și realitatea… Prezență apolinică, solitară; frumusețe clasică, în linii sobre, a cărei expresivitate mă duce cu gândul la interioarele lui Vilhelm Hammershoi; rochia, pieptănătura, medalionul ivoire pe stofa închisă la culoare cu aplicații de dantelă, întreaga ținută îmi sugerează începutul secolului trecut. Ne aflăm probabil în atelierul unui fotograf de la oraș, cel mai apropiat fiind cel de la Giurgiu. Portretul era, pe atunci, un cadou pe care ți-l ofereai numai la ocazii speciale. Putem așadar spunem că e o zi de sărbătoare, poate chiar o aniversare… Un intermezzo în șirul monoton al zilelor obișnuite. Decorul e modest, lipsit de ornamentația barocă pe care fotografii obișnuiau să o mobilizeze pentru o mise en scene cât mai impresionantă; canapeaua, măsuța joasă și, în fundal, conturul unei draperii care mă duce cu gândul la teatru, la un decor de scenă. Ea așteaptă să înceapă dialogul cu noi, cei care o privim. Despre ce mi-ar putea vorbi chipul acestei necunoscute? Aștept cu înfrigurare cuvintele. Dar ea tace; în locul cuvintelor, acele păsări captive, fără îndoială, în manuscrisul pe care-l ține ferm în mână, se aud armonii secrete…

De fapt, fotografia aceasta îmi amintește de portretul lui Bach, în care compozitorul ține în mână o partitură ale cărei note corespund literelor ce-i alcătuiesc numele: B-A-C-H.

Însă ea rămâne misterioasă, ținând strâns manuscrisul care-i închide taina numelui. Doar muzica acestuia se strecoară afară, ca un copil desculț în iarba plină de roua dimineții. Ascult, ștergând pulberea fină de deasupra privirii care susură, în aerul imobil al fotografiei, primele acorduri ale unei Cantate: Bach, „Tief gebuckt und voller Reue”. Contrastul dintre tinerețea ei și sobrietatea întregii ținute mă duce cu gândul la o luptă secretă, intensă în misterul ei, ca aceea dintre Iacob și Înger… Suntem în anii războiului. Poate de aceea bucuria ei e reținută, într-un zâmbet abia schițat. Grația ei suplinește dezarticularea prezentului, rafinamentul interior acoperă lipsurile unor vremuri pe care noi nu le cunoaștem decât din cărțile de istorie… Vocea lui Bach invocă mila, răbdarea lui Dumnezeu, la fel cum privirea acestei necunoscute încearcă să câștige de partea ei însuși Timpul, clipa care se așterne, ca o pagină transparentă în album, peste chipul atent lucrat în peniță și care acum se odihnește în Cartea Vieții.

Bach – Cantata 199 – Aria ‘Tief gebuckt und voller Reue’

(foto din arhiva personală)