Andreea Nanu „Autoarea este o estetă în maniera lui Gaston Bachelard, pasionată să distileze esențe tari din imagini cotidiene. Fiecare pagină devine un turnir al sinesteziilor îndrăznețe care nu frapează imaginația, ci o invită subtil să descopere miracolul, fragmentarul, portretul, detaliul fugitiv, senzația fragilă, adunând totul cu meticulozitatea colecționarului (care se lasă) fascinat de jocurile memoriei.”
Antoaneta Ralian
***
Vitraliul mi s-a părut întotdeauna o metaforă (vizuală) sugestivă pentru „viață”. O altă imagine, poate la fel de puternică, ar fi aceea a tablourilor într-o expoziție, dispuse după logica unui discurs interior care evadează, de multe ori, din simpla cronologie a faptelor… Avem, pe de o parte, fragmentarul cotidian, amănuntul refugiat în pliurile imediatului și, de cealaltă parte, ansamblul, perspectiva, armătura existenței impresionant aureolată de timp, de durată. Detalii, cioburi colorate și, dintr-o dată, legato… Meșteșugul vitraliilor cere migală și, mai ales, discernământ. Alegere, decantare…
Odată cu lansarea, la Bookfest, a romanului Timpul splendorii, am încheiat călătoria AnoTimpurilor. În plină toamnă, anotimp al rodului (literar), cum frumos a spus Christian Crăciun, dar și al maturității; un bun prilej de a revizita permanențele, personajele, „pilonii” textului-tapiserie care leagă epoci, vârste umane, destine, case vechi, toate unite printr-o vocație pe cât de fragilă pe atât de puternic vibrantă, aceea a memoriei… Nu întâmplător, Annei Tauber i se mai spune și Mnemosyne… După ce, în săptămânile trecute, v-am purtat prin toamna („Legătura Bach”), vara („Vom coborî într-o imagine”) și primăvara („Cu Lete pe umăr, în loc de aripă”) tetralogiei interpretate de Christian Crăciun, închei întorcându-mă în locul de unde a început totul: în Ziua cea mai albă, în acea iarnă pe care Anna și Maxim Tauber o împart în singurătatea vătuită, înmiresmată a casei cu păuni… Și fiindcă pregătesc o reeditare a AnoTimpurilor, m-am gândit să zăbovesc asupra paginilor pe care le-aș putea reformula, comprima, poate chiar șterge cu totul… Revizitarea unui text literar este o operațiune delicată și nu lipsită de riscuri; o întrebare care mă preocupă și mă amuză ca exercițiu imaginativ, fiindcă are o strânsă legătură cu viața: cum ar arăta cutare carte fără anumite fragmente? Sau, păstrând proporțiile, cum ni s-ar înfățișa viața noastră fără anumite episoade? Și-ar mai păstra coerența, și-ar pierde oare din farmec, ar deveni mai convingătoare, sau mai convenabilă? Anna Tauber spune la un moment dat, ascultând Musorgski, că viața se aseamănă succesiunii tablourilor dintr-o expoziție… un legato de fragmente, detalii… poate nu întâmplător Irina Petraș compara Ziua cea mai albă cu o proză-vitraliu. Și poate nu e o simplă coincidență faptul că, în toamna trecută l-am descoperit, cu o surprinzătoare intensitate, pe Klimt…
…Să începem, așadar, exercițiul… Constat că se produce, inevitabil, un paralelism între biografie personală și aceea a cărții. Ce rămâne dintr-o carte, ce păstrăm dintr-o viață? Răspunsul e la îndemână, fără să fie simplu… Îmi amintesc că i-am pus această întrebare într-o după-amiază ploioasă Antoanetei Ralian, care, în atmosfera intimă a sufrageriei pline de cărți și semne ale unei îndestulătoare și fascinante treceri prin lume, îmi spunea: mai citește-mi, să-ți aud vocea… Într-adevăr, pe lângă vocile noastre mai pulsa o alta, interioară, secretă, dar la fel de puternică: a personajului, pe care Antoaneta Ralian m-a îndemnat s-o ascult înainte de a lua o hotărâre… Și atunci am înțeles că, cel puțin în literatură, lucrurile sunt importante nu prin faptul că aparțin biografiei noastre, reale sau imaginare, ci prin capacitatea lor de a transmite un mesaj universal, o emoție estetică, dincolo de timp și spațiu… Ploua fin, din balcon adia mireasma însuflețită a florilor. Maxim își povestea așteptarea… întocmai ca un vitraliu:
*
„Maxim, am ceva pentru tine”, îi spusese Anna acum două luni. O veşnicie, deja, se gândea, aşezat la masa de lucru din sufragerie. Draperia, dată pe jumătate la o parte, descoperea ultima frântură de asfinţit, roşie, ca o gură frântă într-un surâs amar. În curând are să se întunece, îşi spuse, simţindu-şi în acelaşi timp nările înfiorate de parfumul Annei, al părului ei negru, strălucitor. Puse emoţionat paharul pe marginea mesei şi îl fixă acolo o clipă, să fie sigur că nu se răstoarnă, pentru că era prea plin. Era plin, până la margine, şi sufletul lui dădea pe dinafară, dar putea încă să-l strunească, aşa fusese obişnuit, educat. Apoi, aşa era el întotdeauna, în aşteptarea Annei… Aici îmi aştept soţia. „Aici stau şi nu pot altfel”…Am aşteptat-o întotdeauna așa, în casa cu păuni, încă dinainte de a o cunoaşte. Poate pentru că orice casă lasă să izvorască din ea, din alcătuirea ei intimă, o prezenţă maternă pe care ajungi să o intuieşti, să o vezi prinzând contur în aceleaşi armonii, în logica intimă care ordonează spaţiul interior. Poate şi de aceea am avut sentimentul de familiaritate când am întâlnit-o pe cea care avea să-mi fie soţie. Înfăţişarea ei, simplă şi sobră, la fel cu aceea a casei cu păuni, cu zidurile din cărămidă roşie, acoperite de iederă. Nici una nici alta, nici casa nici Anna nu îţi dau voie să întrezăreşti, la o simplă privire, alcătuirea labirintică a interiorului. Când deschizi uşa casei cu păuni, treci fără să vrei dintr-o cameră într-alta, tot aşa cum fiecare gest al Annei îţi deschise o mulţime de încăperi, care te atrag rând pe rând şi te invită să le descoperi… Trei ani am locuit singur aici, în casa asta, dar nu am îndrăznit să dorm în patul părinţilor mei, Clara şi Maximilian. Și numai privindu-l din prag, mă ţinea treaz. Un spaţiu intim, destul de mic, care m-a făcut să mă ghemuiesc şi mai mult, să mă refugiez pe canapeaua din sufragerie, cea din faţa tapiseriei. Camera aceea, îmi repetam, a fost martora unei iubiri eşuate. Poate de aceea mama nu a vrut, nici după cincizeci de ani, să-i treacă pragul. Asta înseamnă că amintirile nu pot muri. Amintirile au un corp şi un chip. Uitarea nu poate decât să stârnească confuzie, să înlocuiască, poate, un chip cu un altul, dar prezenţa amintirii ca atare nu poate fi ştearsă, ea rămâne în acelaşi loc, cel pe care mintea şi sufletul i-l dau de la bun început… Mama a privit din prag patul mare şi alb, cu salteaua desprinsă pe-o parte, aşa cum rămăsese de la ultimii locatari. Fereastra, ale cărei geamuri nu avusesem timp să le înlocuiesc, sfida ploaia măruntă, ca o gură uitată deschisă. Am încercat, pe cât mi-a fost cu putinţă, să pun ordine în lucruri, să fac curat în casă înainte de sosirea mamei. Am vrut să restaurez chipul trecutului ei, al vieţii pe care o trăise odinioară şi pe care ar fi putut-o recunoaşte, cu care poate s-ar fi putut împăca. Dar Clara a rămas în prag, nedumerită, cu chipul încreţit de un sentiment în care nimeni, altul afară de mine, nu ar fi putut să distingă între tristeţe şi o oarecare revoltă. Am întrebat-o dacă îşi aminteşte ceva, dacă îi place cum am aranjat camera, sperând că, cine ştie, va voi să rămână. Dar a spus „nu”. „Nu” îşi amintea şi „nu” voise să stea nici un minut în plus. A spus-o cu aceeaşi linişte cu care a şi plecat închizând uşa în urma ei, cu cea mai mare delicateţe, de parcă ar fi spus că nu doreşte să deranjeze nimic din ceea ce era înăuntru, din ceea ce lăsase în urmă acum …o viaţă. Acum, după trei ani de când ne-am căsătorit, suflul greoi şi îmbătrânit al casei şi-a găsit un trup tânăr în soţia mea; Anna, care deschide uşile cu repeziciune şi le lasă de cele mai multe ori să se închidă singure, trântite de vânt. Anna, pentru care ferestrele trebuie să fie, aproape tot timpul, deschise. Casa e acum plină de sevă, ca iedera nouă, în primăvară. Viaţa din afară şi cea dinăuntru se regăsesc într-un joc tandru, cu mine la mijloc, într-o dialectică subtilă a prezenţei şi absenţei Annei.
…Paşii sonori de pe trotuar îl făcură să se îndrepte spre fereastră. Nu, nu era Anna!…
… „Ce ai pentru mine?”, o întrebase atunci, luându-i din mâini ceea ce părea să fie o cutie cu ceaiuri. „Uite, Dan a găsit scrisorile astea în Vila Letiţia. A dat peste ele din întâmplare… Am răsfoit câteva, dar mi-am pierdut răbdarea… M-am gândit că tu vei vrea să afli despre Letiţia… femeia care-ţi ocupă atât de mult gândurile”. „Da, sigur că aş vrea să aflu, orice bărbat ar vrea să știe”….. Maxim scăpase cuvintele fără să se gândească şi Anna îl privise cu ochi sfredelitori. De fapt gândise, dar în imagini, aşa cum făcea de obicei, şi singura imagine care îi ocupase mintea, în acea seară de ianuarie, după întoarcerea de la Văleni, era aceea a lui Dan şi a Annei… „Ce se întâmplă cu femeia care-i ocupă gândurile… Letiţia Veroni.” Surâse atunci, cât putuse de calm, încercând să nu arate cât era de tulburat. Apoi nici unul din ei nu mai adusese vorba despre asta. Zilele se scurseseră monotone, ca roua de pe ramurile negre, îngheţate. Se străduia să-şi reprime accesele de amărăciune, chiar şi atunci când rămânea singur. „Gelozia” i se părea un lucru îngrozitor. Generalul Maximilian îi strigase Clarei, în dimineaţa de dinaintea arestării, că nu avea de ce să fie „geloasă” pe Ester. „Am rămas în România din cauza războiului sau a unei femei?” întrebase Clara. Era o întrebare pe care o auzise, în copilărie, de atâtea ori, prin vocea bunicii Sofia care-i punea fiicei ei aceeaşi întrebare. Alegerea generalului Maximilian fusese dictată de un principiu, o chestiune de onoare…. Ester avea să plece, oricum, stăpâna casei cu păuni ştia asta, ţinându-se foarte dreaptă în rochia verde, brodată, şi plânsul i se oprea înăbuşit în poalele de catifea. Scena era uşor de imaginat, cuvintele notate cu scris lung şi aplecat, de mâna Clarei, se potriveau chipurilor care îi rămăseseră în memorie, timp de atâţia ani, intacte. Maxim îşi învinuise mama, multă vreme, tocmai pentru lucrul acesta, pentru gelozia pe care tatăl i-o reproşase înainte de a pleca, iar acum părea că timpul se întorcea, pe căi numai de el cunoscute, împotriva lui, în acelaşi loc din care pornise: în casa cu păuni. Acolo Dan venise în vizită prima dată, o singură dată de fapt, şi Maxim ascultase, tot o singură dată, partitura pentru pian la două mâini de André Durand. Zăpadă. Apoi Anna a râs. Atât. Îi fusese de ajuns.
„Andreea Nanu invită la o re-locuire înmiresmată a prezentului şi a trecutului, doar astfel devenind posibilă promisiunea unui viitor care să merite trăit. Aş putea-o alătura, parţial, proiectelor de re-locuiri estete din cărţile unor Bianca Balotă, Ioana Pârvulescu, Diana Adamek, Filip Florian ori Simona Sora, sau, ieşind din spaţiul literaturii române, lui Huysmans ori, mai aproape de noi, lui Tracy Chevalier. Dar e aici altceva la mijloc. E o proză vitraliu (îmi vine în minte Klimt, sau poate Vrubel), în care totul se petrece filtrat, în surdină şi în clarobscur, într-un mozaic filigranat, mişcător, imprevizibil…”
Irina Petraș
„…Maxim se aşeză la masa de lucru, ţinând strâns în mâini pachetul cu scrisori pe care Anna le învelise într-o hârtie poroasă, ca un văl de mireasă. Erau ultimele urme ale unor vieţi atât de strâns împletite cu a lui. Maximilian şi Clara, Letiţia şi Richter, Ester… apoi Dan şi Anna. Rămăşiţe ale acestor destine rămăseseră scrise în Jurnalul Letiţiei, altele îşi găsiseră ecoul în scrisori, altele fuseseră pur şi simplu trăite, fără să lase nici un semn al trecerii lor. Unele, dimpotrivă, fuseseră doar imaginate. Era oare cu putinţă, lucrul acesta? Maxim le strângea acum pe toate, reale şi imaginare de-a valma, şi punând scrisorile pe masă simţi cum îi slăbeşte treptat încleştarea mâinilor, a nervilor şi a muşchilor. Înţelegea că trebuie să le dea drumul. Ziua se apropia iarăşi, atât de repede, de noapte. Ultima zi de iarnă. Şi totuşi, privită în urmă, spre imensa ei întindere albă, iarna care tocmai se încheia fusese o zi imensă, albă şi nesfârşită, în care se împletiseră amintirile, trecutul lui şi al personajelor pe care ajunsese să le cunoască, să şi le apropie topindu-le în propria lui umbră. Acum însă trebuia să se despartă de ele. Simţea nevoie să dea un sens acestui sfârşit pentru a putea să o ia de la capăt, să se simtă în sfârşit liber…
Îşi strânse cordonul halatului și privi, cu mâinile împreunate la spate, ca un condamnat pe cale de a fi grațiat, ochiul de ciclop al pendulei. Încă o oră şi Anna avea să se întoarcă.…”
(fragment din Ziua cea mai albă, ed. Eikon, 2014)
Dan C. Mihăilescu – prezentare Andreea Nanu, „Ziua cea mai albă”
