Andreea NanuÎntâlnirile ne sunt la îndemână; unele abia așteptând, parcă, să ne ia de mână, ca în desenul delicat al pictorului prerafaelit Dante Gabriel Rossetti. Mâna devine, pe rând, frontieră a trupului, vocea gestuală a unei chemări, țărm al insulei care suntem… Pentru mine, mâinile sunt personaje cu drepturi depline într-un roman. De multe ori, mâinile sunt cele care, prin expresivitatea lor ori printr-un gest aparte, ne spun povestea înainte ca noi să fi rostit vreun cuvânt. Revin adeseori la această schiță în creion, inspirată de întâlnirea lui Dante cu Beatrice. Uimitoare mi se pare disoluția contururilor a ceea ce înseamnă două entități, două ființe irepetabile. La Rossetti, cele două mâini devin una singură. Nu ne atrage doar măiestria liniilor, ori plăcerea estetică a unei imagini; cu adevărat impresionantă este traducerea emoției reținute, decantate, a unei întâlniri care depășește frontierele de timp, de spațiu, de percepție culturală a gestului simplu care constituie preambulul întâlnirii, cale privilegiată de cunoaștere și care, cel puțin pentru mine, se apropie cel mai mult de Miracol.
Îndrăzniți… întâlnirea e un miracol la înde-mână…
Dante Gabriel Rossetti, Study of Dante holding the Hand of Love for Dante’s Dream at the Time of the Death of Beatrice, 1855-56 (sursa foto: pinterest.com)
***
„Maximilian îşi plimba mâinile peste faţa îngerului scufundat în apă.
Ai grijă, tapiseria e foarte veche, îi spuse mama în timp ce ochiul ei ager veghea mângâierile care se răsfirau peste chipul de foc în curgerea străvezie a râului. Şi apele îi fugeau printre degete, triste şi despletite ca un stol de peşti sclipitori, în asfinţit. Venea noaptea, era vremea să se întoarcă acasă şi tatăl încuviinţă strângându-şi mrejele în care nu se prinsese, în ziua aceea, mare lucru. Femeia, între două vârste, întinse mâna între ape de parcă s-ar fi pregătit să apuce trupul unui prunc abia născut. Dacă un înger m-ar aşeza pe inima lui, nu aş putea suporta, aş muri[1], spuse tatăl, cu ochii pe jumătate închişi, vrând să cuprindă acea zi lungă în care Iacob se luptase cu Îngerul; acolo, în tapiseria înnegrită de fum care zăcuse, încă de dimineaţă, pe fundul apei. Era moștenirea de preţ a familiei Tauber, dăruită de bunic la botez fiului şi destinată să aparţină, într-o bună zi, nepotului. De cincizeci de ani tapiseria veghease casa familiei de deasupra şemineului fără ca, în tot acest timp, Îngerul şi Iacob să se fi putut dovedi unul pe celălalt. Maximilian privea şi aştepta, deşi ceva îi spunea minţii lui de copil că lupta nu avea să se încheie prea curând, tot aşa cum nici curgerile apelor nu se sfârşeau vreodată.”
*
„David sărută mâna Letiţiei şi se pregăti să-i mai spună ceva când, dintr-o dată, chipul reflectat în geamul ferestrei îl opri. Era el, André Durand, compozitorul. Cei doi bărbaţi se salutară cu o scurtă înclinare a capului, în timp ce cu ochii se întrebau reciproc „ce caută acolo”? David fu primul care plecă privirea. Nu răspundea la provocări şi, oricum, n-ar fi fost în stare să opună rezistenţă. Nu era un luptător şi, chiar dacă venise să o curteze pe Letiţia, ar fi renunţat de teamă să nu intre într-o dramă. Ştia că André îl cunoaşte, chiar prea bine, după lungile discuţii purtate în timpul convalescenţei. Putea să lovească dacă voia, îşi spuse tânărul doctor în timp ce-și ducea mâna spre buzunar, în căutarea batistei. Dar, spre surprinderea lui, André Durand se ridică, destul de vioi şi vesel, luându-şi rămas bun. Letiţia îl conduse, ferindu-se să întrebe când avea să urmeze următoarea lecţie de muzică. Durand nu spuse nici el nimic, înţelegând prea bine că următoarea lecţie de muzică, la fel ca şi iubirea lui pentru Letiţia, nu va avea loc niciodată.”
(fragmente din Ziua cea mai albă)
*
„Ada întinse mâna spre rochia de mătase turcoaz dar Lete îi făcu semn că nu, de rochia aceea nu avea voie să se atingă. Nu încă. (…) Hagop avusese grijă să înlocuiască materialul şi Pia se şi apucase să croiască un strai larg pentru păpuşa de paie. Voia să o facă cu mâna ei, poate că aşa avea să înduplece ploile să vină mai repede. Ritualul era o tradiţia a familiei şi nu dădea greş niciodată. Aşa, îi spuse Nelei, acum nu ne mai trebuie decât hoaţele de apă. Să ne grăbim, până nu seacă fântâna de tot. Amiaza acelei zile era la fel de uscată ca toate cele de până atunci. Mama Pia se găti cu toată grija, îşi puse în picioare papucii de safian galben şi caţaveica peste cămaşă. Ieşea pentru câteva ceasuri, atât cât îi trebuia să pregătească totul pentru ziua următoare în care fetele tinere din vecini aveau să se adune în grădina casei şi să o păzească pe cici-mama. Nela nu se linişti până când nu auzi uşa închizându-se în spatele Piei. Hagop începuse să cânte iarăşi din flaul, linştit ca de obicei, semn că nu avea de ce să-şi facă griji. Nela se apropie de scară, dădu să urce dar rămase cu pasul suspendat deasupra primei trepte. Dacă se înşelase, dacă avea să pară ca o nesăbuită în faţa tuturor? Puteau să o dea afară, să piardă totul… Flautul lui Hagop vrăjea mătasea ca un îmblânzitor iscusit. Nu trebuia să-l întrerupă cu nici un preţ. Desfăcu sertarul maşinii Singer şi scoase rochia turcoaz. Şi-o întinse pe lângă trup. Îi venea ca turnată. Se desfăcea în falduri pe lângă coapse şi strângea în cutele mărunte lumina puţină care străpungea storurile trase. Doar ochii îi erau cam trişti. Negrul irişilor ardea melancolic şi îi spuneau că îi va fi acum cu neputinţă să dea înapoi. Planul lui Hagop trebuia să reuşească.”
(fragment din Numele ei era Uitare)
*
„Degetele albe și lungi îi strânseră mâna. Un parfum ușor, de tuberoză, îi atinse obrazul ca o eșarfă luată de vânt… Am văzut că ați rămas pentru câteva clipe în fața afișului, oarecum descumpănit. Să înțeleg că nu vi se pare potrivit cu titlul conferințelor? O umbră de îndoială îi voală privirea în ritmul norilor care se jucau cu soarele, neputând să reziste prea mult în jurul lui. Rafaela della Chiesa, i se prezentă ea, cu o oarecare nerăbdare însoțită de aceeași privire atentă, pătrunzătoare.
– Maxim Tauber, îi răspunse, cu vocea înecată de emoția acelui parfum discret de tuberoze. Afișul… l-ați gândit foarte bine, cum să nu. Doar că m-a surprins detaliul la care v-ați oprit. De cele mai multe ori, privirea Letiției este cea mai la îndemână. Văzul e leneș, se oprește asupra lucrurilor evidente, ori dumneavoastră ați sesizat…
– Parfumul…
– Întocmai, parfumul… dacă nu mă înșel, chiar cel pe care-l purtați. Pot să vă întreb cum se numește, dacă nu sunt prea indiscret?
– Fantasma…
Fastasma, ce nume potrivit pentru ceea ce simțea și vedea, pentru tot ceea ce i se întâmplase, de fapt, de când descoperise tabloul Fetei cu tuberoze. Coborâră împreună scările de marmură urmăriți de ochii goi ai statuilor care străjuiau, de o parte și de alta, intrarea în Biblioteca Orfeu a asociației muzicale cu același nume din Viale Monteciccardo.”
*
„– Vino mai aproape de foc, îi spuse acesta, întinzându-i mâna. Da, el fusese cel care-i vorbise, îndemnând-o să pășească, așa cum se găsea, desculț și în cămașă de noapte, pe drumul brodat cu mătase și mărgele de mâinile triste ale Havilei. Trebuie să stai cât mai aproape de foc, altfel vei îngheța, îi mai spuse beduinul. Se vede că nu ești de pe aici și nu știi cum este să supraviețuiești atâta amar de vreme în deșert, așteptând ivirea vreunei oaze… Știa că visează și asta o liniștea, cu speranța slabă că răsăritul avea să risipească puterea visului care o răpise acolo, în tapiserie, fără ca cineva să-i fi cerut voie. Odată ce trecu dincolo de rama groasă, simți cum aerul rece o învăluie și nu-și putu opri un tremur al corpului care părea o nălucă albă, rătăcită în pământul acela neprimitor.
– Nu judeca greșit deșertul, nu înainte de a-i fi cunoscut puterea. Beduinul își puse flautul deoparte și-i vorbise, lipindu-și degetul de buze. Fii fără teamă, numele meu este Zohar și te-am așteptat din prima clipă în care te-ai întins în patul meu. Știu că m-ai privit cu aceeași curiozitate din prima seară în care ai sosit. Tu singură ai observat existența noastră aici, în tapiserie, și ți-am citit dorința în ochi.
– Cum de am ajuns aici?
– Taci, acum vei putea doar să asculți. Noi nu vorbim în graiuri omenești, șoptim numai cu fir de mătase și pietre prețioase. Ne-a țesut aici o mână tristă; mama mea, Havila, m-a căutat fără să mă găsească prin toate lucrurile rămase de la mine, unicul ei fiu. Într-un final m-a adus acasă, în deșertul în care s-a născut și care m-a hrănit încă din pântecele ei. Mi-a dat și flautul acesta pe care, în ziua în care am plecat spre Betleem, l-am lăsat desfăcut pe canapea, cu gândul să-l curăț la întoarcere și să-l pun la locul lui… Silueta brodată se ridică în picioare, apoi alunecă tăcut printre ceilalți până în dreptul primelor dune care străluceau, vălurite, în lumina lunii. Stelele clipoceau pe colțul de cer lăsat cu dinadinsul liber, acolo unde mâna Havilei începuse să brodeze câteva cuvinte al căror înțeles nu putea fi încă deslușit. Anna merse în urma lui Zohar, în timp ce picioarele i se afundau, ușoare, în nisip. Flăcările jucăușe își aruncau umbrele arămii până spre gleznele ei albe, făcând-o să pară un fel de nălucă întraripată. Cu toate că avea multe să-l întrebe pe cel despre a cărui naștere Havila îi povestise, îl urmă ascultătoare și tăcută până la marginea văzută a deșertului. Vino, dă-mi mâna, îi spuse beduinul apucându-i degetele subțiri în timp ce cu cealaltă mână strângea flautul ca pe o sabie. Până aici se întinde deșertul în care Havila m-a adus, singurul pe care ea îl mai ține minte. Dar mai departe, dacă vei hotărî să mă urmezi, începe paradisul meu. Vrei să te conduc acolo?
– Da. ”
(fragmente din Insula Melc)
Hands
To a Question
`Are your hands soft?`
I look out, into the night left ajar
Soft are the distant hills
Enshrouded in mists
Hovering above the wetlands
…`and so are your hands`.
`Are your hands soft?`
Nature whispers its secrets
To the attentive ear
Oh, won’t you hear
What it softly demands
…`and so are your hands`.
`My hands are not soft`
I say.
Subject, as they are,
to mysterious transformations.
Some errant thought
in my mind withstands,
while solely the heart expands.
He understands.
And asks no more
About the softness of a hand
But allows himself be lead
Across what has become a forest
where, at times,
The sun mimes
With its finger-rays
Whenever its vegetal will obeys
The contours of a soft grip
In slanting shades and mild tones
Across the brooks and the stones.
`Mind your steps`
The winding staircase is dark
…and your hand soft.
Fear not, I will hold you aloft.
*
`Are your hands soft?`
…Sometimes, I feel
the strongest remedy
is the simplest of your questions which,
in my imagination,
suddenly turn to Poetry.
(Andreea Nanu, Hands)
[1] Rainer Maria RILKE, Elegiile duineze.
