Astăzi am plâns cu lacrimi de Brumar. Am călcat peste frunzele dudului căzute la „datoria” față de toamna sosită din calendare uitate în timp. Dudul mă privea semeț, cu aceeași promisiune făcută primăverii ce se va naște din verdele șoaptei lui Dumnezeu.
E atâta liniște peste miriști, doar ecoul cocorilor estompat de distanțe reci mai îngână orizontul pastelat în gri! Muza mi-a întins feericele brațe ca niște eșarfe imense din marchizeturi țesute de Sânziene apocaliptice. Încălzește-mă, prințesă a destinului meu franjurat de zodii, leagănă-mă la ceas de noapte și dă-mi fărâma de iubire, mi-e foame de existența trupurilor noastre întru împerechere!
S-a făcut târziu, e toamnă, pășesc însingurat peste pajiștea arsă de Brumar și mă îndrept spre casa de la marginea visului. Veni-va anotimpul cu crengi de cireș înflorit și mă va trezi. Atunci mă voi îmbăta cu poeme stoarse din magia stupului de la pieptul iubitei. Îndulcește-mă, iubi, topește amarul din sufletul meu!