Ion Țoanță
Nu pot să te iubesc cât ai merita
Femeie,
nu mă pot ridica mai mult
de înălțimea gleznelor tale
când îți compun poeme,
lasă-mă pierdut în tăvăliri nostalgice
prin câmpii de mac însângerat
cu tine,
Măria Ta, Femeie,
să ne completăm poetic existențele
macerate de fluxul cotidian,
hai să fugim,
tu şi eu,
nimeni n-o să constate lipsa
la apelul universal
din seri cu lună plină,
şi ne-om contopi în îmbrățişări
traversând mileniile
de ani lumină,
înțelegi de când te aştept?
