Ion Țoanță
Uită-mă, mi-ai zis,
şi-ai păşit buimăcită
spre neagra veşnicie
desenată de cavaleri
pierduţi prin anotimpuri,
era-ntr-o zi de miercuri,
ploaia se certa cu norii
pe neajunsuri
şi mi-am făcut
din cuvinte
curcubeu ca aşternut,
cugetând la nopţile
făcute cadou spre
ostenire,
şterge-mi soarele
din lumina ochilor,
pune-mi ceaţă-n amintiri
dar nu-mi alimenta sufletul
cu merindea uitării,
tu, cea născută din
pulberea lui April,
te-am simţit în braţe-mi
mai fierbinte decât
emisiile solare,
nu pot răcori instantaneu
incandescenţa trupului,
aruncă-mă-n vâltori neştiute,
pedeapsă-mă-n culori nevăzute,
dar nu mi te lua,
renaşte-te în mine!
un păcătos cu mustrare
de la Serafimi şi Heruvimi…
