Veștile bune nu vin noaptea

E trecut de miezul nopții, dar nu reușesc să pun geană pe geană.

Mă perpelesc în așternuturile mototolite – sunt lac de apă, deși caloriferele nu mai dau căldură de vreo săptămână, iar afară se cerne o ploaie sâcâitoare.

Fără să aprind veioza de pe noptieră, mă dau jos din pat și mă duc bâjbâind la fereastră. Privesc la stropii mărunți care se preling pe geam; de la etajul la care mă aflu deslușesc prin beznă acoperișuri de tablă, de țiglă, plopii care pendulează în bătaia vântului. Doar în depărtare se zăresc, pe câteva clădiri înalte, reclame care luminează anemic.

La ora asta cei mai mulți dorm în blocurile sinistre ca niște cazărmi părăsite. Doarme zvârcolindu-se tatăl care a adus acasă te miri ce și nu știe dacă luna următoare va mai avea de lucru. Doarme mama istovită și de munca la fabrică și de necazurile din gospodărie. Doar copiii dorm liniștiți visând la jucăriile din vitrinele strălucitoare.

Nici mahărilor care și-au agonisit averea înșelând în dreapta și-n stânga nu le tulbură nimic somnul în vilele lor din cartierele selecte. Nici ministrul care se-agață de putere ca de un ciolan gras, nici deputatul care a schimbat trei partide, nici judecătorul care primește mită nu au coșmaruri.

Dar nu toată lumea doarme. În cazinourile unde se spală banii murdari se veselesc bărbați și femei în toalete elegante, fără nici o grijă a zilei de mâine. Prin restaurantele încă deschise perechi chicotesc și fumează țigări cu marijuana fără să se sinchisească dacă-i vede cineva.

E o vreme tocmai bună pentru cei pe care îi urmăresc de ani și ani. Mi-i închipui cum se strecoară pe străzi lăturalnice ca să-și dea loviturile la adăpostul nopții. Iar mâine, la știri, lumea va afla din nou de mașini furate, de case jefuite, de crime. Poate chiar în clipa asta cineva își înfige pumnalul în pieptul unei victime luate prin surprindere; poate chiar în clipa asta un altul montează sub un automobil explozibilul care îl va arunca pe proprietar în aer când va răsuci cheia în contact. Poate chiar în clipa asta altcineva croiește planuri ca să se răzbune pentru că l-a înșelat partenerul de afaceri sau vrea să elimine pe cineva ca să-l moștenească.

Iar pe cei mai mulți făptași nu-i prinde nimeni și rămân nepedepsiți.

Întreg orașul miroase a fărădelege și crimă, a bani câștigați fără muncă, a droguri vândute ziua în amiaza mare, a prostituție și jocuri de noroc.

Pentru o clipă, o pasăre zgribulită care a poposit pe pervaz îmi alungă gândurile negre.

Dar tocmai atunci sună telefonul. Îl las să sune de trei ori și de-abia după aceea ridic receptorul din furcă. În același timp aprind lumina, încep să-mi scot pijamaua și să mă îmbrac ca pentru o vreme câinoasă – nu poate fi o veste bună la ora asta.

Glasul lui Miron e surescitat.

– În cinci minute să fii jos! Deja sunt pe drum. Un procuror s-a aruncat de la etaj.

…E un bloc urât, ca toate celelalte din jur. Echipajul de poliție care patrula prin zonă a dat peste un trup zdrobit pe trotuar. Își face apariția inutilă și o ambulanță – procurorul Sergiu Calomfir nu mai are nevoie de nici un ajutor. Privesc în sus – doar la etajul patru e o fereastră deschisă și lumina aprinsă. Celelalte ferestre sunt cufundate în beznă.

Ușa de la apartament e încuiată. Sunăm numai de formă – știm dinainte că nu ne va răspunde nimeni. Reușim să intrăm folosind un șperaclu. Într-adevăr, înăuntru e pustiu. Îmi pun și eu, ca și ceilalți, mănușile de bumbac și începem să cercetăm cele două încăperi. Nu găsim nici o scrisoare de adio.

Echipa care ia amprente își începe treaba. M-apropii de fereastră și privesc în golul care se cască de la înălțimea asta – trupul procurorului a fost deja ridicat și e în drum spre morgă. Mă depărtez de fereastră și mă uit din nou jur-împrejur – și în dormitor, și în birou lucrurile sunt frumos așezate și nu se vede nici o urmă de praf.

– Calomfir pare să fi fost un om tare ordonat, zice cu admirație în glas Miron, în casa căruia totul e cu susu-n jos. E de mirare că n-a lăsat nimic care să-i explice gestul.

– Într-adevăr, e curios. Nu văd de ce s-a sinucis. Nu l-am cunoscut personal, dar avea faima unui om riguros, pedant chiar, foarte sigur pe el…

– O fi la mijloc vreo dragoste neîmpărtășită.

– Oare? Tu te-ai sinucide din așa ceva?

– Doamne-ferește! Doar n-am mâncat mătrăgună. Atunci, o fi dat chix în vreun dosar.

– Și din asta îți iei zilele?

Pe mobile, pe tocul ușii, pe pervaz echipa de luat amprente a așternut un praf gălbui. În cele din urmă, unul dintre băieți ridică neputincios din umeri:

– Nu-i nimic deosebit. Răspunsul definitiv îl aflați mâine.

Își strâng valiza cu ustensile și pleacă. Eu m-așez la calculator și-l deschid. Nu-mi trebuie multă vreme ca să-mi dau seama că toate fișierele au fost șterse.

– N-a vrut să lase nimic în urmă, își dă cu părerea Miron.

– Posibil.

Apoi, după o scurtă tăcere îl întreb:

– Parcă lucra la un caz important.

– E vorba de clanul Guguianu. A scris și în presă că dosarul e într-o fază de finalizare.

– Așa e.

– Doar nu crezi că…

– Nu cred nimic, i-o retez eu.

M-apropii din nou de pervazul ferestrei prin care s-a aruncat Calomfir. Cum o fi făcut? A deschis geamul, s-a apucat cu o mână de ramă, cu cealaltă mână s-a apucat de tocul ferestrei, a pus mai întâi un picior pe caloriferul care e sub fereastră… De aia sunt urme de pantofi. Niște urme de noroi. Dar pantofii pe care-i purta Calomfir nu erau deloc murdari. Sunt absolut sigur. Iar urma nu e veche. S-o fi lăsat altcineva?

În micul antreu, sub cuier, sunt aliniate mai multe perechi de pantofi. Îi cercetez cu luare-aminte. Doar o pereche este murdari de noroi.

– Amice!, îi zic eu lui Miron, procurorul nu s-a aruncat pe fereastră. Nu era nici drogat, nici labil psihic. L-a împins cineva în gol după ce i-a făcut de petrecanie.

Miron e cuprins de nervozitate.

– Cum putem dovedi?

– Am și dovedit. Ucigașul a vrut să fie sigur că se va alege varianta sinuciderii. După ce l-a aruncat pe fereastră pe Calomfir – care în clipa respectivă era sau mort sau amețit de vreo lovitură – a luat o pereche de pantofi și a lăsat urme de tălpi pe calorifer. Excesul ăsta de zel o să-l piardă.

– Caută acul în carul cu fân.

– Asta cam așa e, recunosc eu. Dar trebuie să fie cineva pe care-l cunoștea. Nu i-ar fi deschis ușa altcuiva în timpul nopții.

Între timp s-a făcut dimineață. Îl las pe Miron să-i ia la întrebări pe vecini – cu siguranță că n-au nimic să-i spună. Dacă ar fi simțit ceva, s-ar fi trezit și ar fi stat ciopor să caște gura pe palier. Nici măcar nu știu ce nenorocire s-a petrecut în blocul lor.

Trec puțin pe la secție ca să-mi fac primul raport, apoi mă duc la Procuratură să stau de vorbă cu colegii lui Calomfir. Toți sunt șocați și mi-l descriu ca pe un om echilibrat, poate cam ambițios și dornic de reușită – dar cine nu e așa la treizeci de ani? –, însă un profesionist desăvârșit și de o ținută morală ireproșabilă. Nu-i înțelege nimeni gestul.

– A primit cumva amenințări din partea cuiva?

Nimeni nu știe nimic.

Unul dintre procurori mă trage deoparte.

– Numele meu e Claudiu Solomonescu. Lucram cu bietul Calomfir la cazul Guguianu. Punea, după opinia mea, prea multă patimă. Asta s-ar putea să-l fi pierdut.

– Adică?

– Eram foarte avansați cu dosarul. Ne-am pierdut o grămadă de vreme cu el. Dar toate acuzațiile din presă nu se adeveresc. Nici vorbă de trafic de influență, de vânzări de droguri, de proxenetism și câte altele le-au pus în cârca lui alde Guguianu ziariștii ăștia de doi lei. Asta l-a cam dărâmat. Nu mai putea să doarmă, lua somnifere cu pumnul, se enerva din te miri ce… Promisese să țină o conferință de presă în care să arate că toate acuzațiile aduse familiei Guguianu sunt simple fantezii. Practic, asta însemna o înfrângere pentru el…

Brusc îmi aduc aminte de flaconul cu somnifere pe care l-am zărit în baia lui Calomfir.

Îmi sună telefonul mobil. E Miron.

– Vecinii n-au văzut, n-au auzit nimic suspect.

– Ai aflat cine-i făcea vizite?

– Nu-l vizita nimeni. Pleca dimineața, venea seara. Aproape că nici nu-l întâlneau. Și mai e ceva.

– Ce naiba mai e?

– În casă nu s-au găsit decât amprentele lui Calomfir.

…N-am încotro și mai fac o vizită care nu-mi place deloc. Mama lui Calomfir se ține însă bine. E îmbrăcată în negru, însă nu-și smulge părul din cap și nu varsă șiroaie de lacrimi. Vorbește limpede și hotărât.

– Fiul meu nu s-a sinucis. E drept, era cam obosit în ultima vreme. Se mai plângea că-l doare capul, că are insomnii… Însă ieri, când a trecut pe la mine era vesel cum nu l-am mai văzut demult. Spunea că a dat de firul unei povești îngrozitoare și că în scurtă vreme o să vuiască lumea de ceea ce a descoperit.

– Era vorba de clanul Guguianu?

– Nu mi-a zis nimic precis. Dar cu siguranță că de mafioții ăia era vorba. Mi-era frică pentru viața lui, dar și mândră că are curajul să-i înfrunte. Dacă ar mai fi trăit bietul taică-său l-ar fi îndemnat și el să-i termine. Până la urmă, l-au terminat ei pe el. Inima mea de mamă îmi spune asta.

– Nu v-a lăsat în păstrare vreo hârtie, vreun dosar?

– Păstra totul la serviciu și în calculatorul lui de-acasă.

– Ăsta-i numărul meu de telefon. Dacă vă mai aduceți aminte de ceva, nu ezitați să mă sunați.

…Mai dau o raită prin apartamentul lui Calomfir în speranța că voi găsi ceva care mi-a scăpat la prima descindere. Scotocesc printre cărți, le scutur – poate că e ascunsă între paginile lor vreo scrisoare sau vreun mesaj. Nu dau de nimic. Mai deschid o dată calculatorul – n-am cum să recuperez fișierele șterse.

Însă un gând nu-mi dă pace: doamna Calomfir mi-a povestit că fiul ei era foarte vesel fiindcă descoperise un fir important în cercetările sale. Ce fir? Cum să-l aflu?

Mă zbucium de pomană. Întotdeauna vreau să se facă dreptate, dar pe Calomfir, deși nu l-am cunoscut, acolo unde o fi, aș vrea mai mult ca în alte ocazii să-l știu cu sufletul împăcat pentru că ucigașii lui și-au primit pedeapsa.

Simt în buzunarul hainei o mișcare suspectă. Înainte de-a apuca să mă sperii, îmi aduc aminte că am programat telefonul mobil să mă apeleze prin vibrații.

Doamna Calomfir are un glas șovăitor.

– Nu știu dacă e important… I-am găsit telefonul mobil. Și l-a uitat când a venit ieri la mine. Acum am dat peste el, între pernele de pe canapea… I-o fi căzut din buzunar.

Cum naiba am uitat de telefonul mobil? Doar i l-am căutat și prin buzunare și prin casă. Ajung într-un suflet la doamna Calomfir. Aproape că îi înșfac telefonul din mână. Apăs tastatura și ascult mesajele – nu sunt decât patru. Însă doar unul mă interesează: „Nu uita de întâlnirea din seara asta“. Ora la care Calomfir a primit mesajul e 19.

Glasul îmi este cunoscut. Așa că nu-mi mai rămâne decât să-l pun pe domnul Solomonescu sub o strictă supraveghere. Oriunde se duce are pe cineva pe urmele sale. Vreme de o lună nu aflu mare lucru. Merge la serviciu unde stă până spre seară, mai iese la un șpriț cu unii dintre colegii săi, noaptea mai doarme la o blondă excesiv de rujată. I-am pus și telefonul sub urmărire. Nici din conversațiile pe care le poartă nimic nu dă de bănuit. De-abia după o lună îmi cade în plasă. Sunt chiar eu pe urmele mașinii lui – un Ford la mâna a doua – când oprește brusc în dreptul cinematografului Scala și lângă el se urcă un individ cu o valiză diplomat în mână. Apoi, Fordul își continuă drumul până la Piața Romană. Acolo oprește la stop și necunoscutul de lângă el se dă jos și se pierde în mulțimea care traversează strada. Nu înțeleg mișcarea. Îmi trebuie câteva clipe ca să-mi dau seama că individul a coborât fără valiza diplomat. Alertez prin stație echipajele din zonă și unul dintre ele oprește Fordul la Piața Victoriei.

Domnul Solomonescu e vizibil enervat.

– N-am făcut nimic. N-am trecut pe roșu, n-am depășit viteza…

Nu-i iau în seamă protestele.

– Valiza diplomat de pe bancheta din spate e-a dumitale?

Schimbă fețe-fețe, începe să se bâlbâie.

-– A mea e… Adică nu. E-a unui tip pe care l-am dus cu mașina. Și-a uitat-o. Nici nu știu de unde să-l iau…

Altora poate le-aș fi spus: „Ești amabil s-o deschizi?“, dar lui îi ordon sec: „Deschide-o!“

Mâinile îi tremură, nu nimerește încuietorile. În cele din urmă îi ridică încetișor capacul. Unul dintre polițiști nu se poate stăpâni și exclamă:

– Doamne! Câți parai!

Solomonescu vrea să se prefacă în continuare a nu ști nimic, dar văzându-mi privirea cruntă se chircește dintr-o dată, ca o vietate care a întâlnit un animal feroce.

(sursa foto: dcnews.ro)