Urechea cu bucluc

E în fața biroului meu – mică, neajutorată, cu ochii plânși. N-are mai mult de 12 ani. E îmbrăcată sărăcăcios – un paltonaș uzat, încheiat până la gât, o fustă lungă dintr-un material gros. În picioare poartă niște cizmulițe negre, foarte puțin stropite cu noroi. Pe cap are o căciuliță din imitație de blană. Stă în fața mea și nu înțeleg ce vrea de la mine.

Îmi pune pe birou, cu un gest șovăitor, un teanc de bancnote. Din câte îmi dau seama, sunt mai multe hârtii de 10.000 de lei, frumos împăturite.

– Asta-i tot ce am. Adunam pentru niște pantofi de sărbători.

Împinge și mai mult banii spre mine, ocolind cu grijă maldărele de dosare. De afară se aude zgomotul unui utilaj greu care se căznește să îndepărteze zăpada. Pe fereastră se zăresc fulgi răzleți.

– Sunt 100.000 de lei, mai adaugă ea cu vioiciune. Luați-i!

Privesc bancnotele și continuu să fiu ca paralizat. O mai privesc o dată. Are un chip frumos, cu ochi întunecați și sprâncene bine conturate, cu un năsuc obraznic.

– Ce-i cu banii ăștia?, reușesc eu să rostesc într-un ­târziu.

– Sunt ai dumneavoastră.

– Pentru ce?

– Ca să-l găsiți pe cel care l-a omorât pe tata.

– Nu iau bani în avans, încerc eu să mai destind atmosfera.

În același timp, îmi aduc aminte cum i-a fost ucis tatăl. Venind de la școală, l-a găsit în garsoniera în care locuiau, zăcând într-o baltă de sânge. În jur – scaune răsturnate, patul răscolit, vase de bucătărie sparte. Avusese loc o încăierare? Ucigașii căutau ceva?

Din informațiile pe care le obținusem, rezulta că tatăl ei supraveghea cerșetorii dintr-o zonă centrală a Capitalei. El le fixa locurile; pe paralitici îi debarca dimineața dintr-o gioarsă de mașină și seara îi ducea într-un adăpost, după ce, mai întâi, le lua aproape toți banii. Își oprea o parte din ei, iar restul – cei mai mulți – îi transmitea mai departe, grangurelui care stătea în umbră și huzurea într-o casă luxoasă. Ce făcuse oare bărbatul despre a cărui ocupație adevărată fata nu știa nimic? Se lăcomise cumva la bani și-i dosise? Călcase cumva sfera de influență a altcuiva? Dorise să lucreze pe cont propriu?

Mă ocupam de câteva zile de crima asta și nu aveam nimic concludent. Miron Stratilat bântuia și acum prin peisaj ca să mai culeagă date. Nu-mi dăduse nici o veste, semn că pe undeva lucrurile se poticneau. Însă chiar dacă afacerile individului îmi provocau silă, cazul trebuia rezolvat. Și, colac peste pupăză, mai apăruse și copila asta care-mi implora ajutorul.

– Înțeleg că vrei să mă angajezi.

– Da. Am citit eu într-o carte că așa se procedează.

– Și dacă nu accept?

– Nu se poate să nu acceptați. 100.000 lei sunt bani mulți. Iar dacă îl găsiți pe criminal, vă mai dau încă pe-atâta. O să-i strâng, o să vedeți, mă țin de cuvânt.

Încerc să nu mă înduioșez prea mult. Poate că tatăl ei nu era chiar o brută care exploata copii. La urma urmei, era doar o verigă într-un lanț din care alții își trăgeau profitul gras. Iar pentru fetișoara asta căreia îi murise de multă vreme mama, reprezenta singurul sprijin.

– N-avea nici o grijă, ne ocupăm noi.

Între timp, a căpătat o oarecare siguranță în glas.

– Nu. Aș vrea să veniți din nou la mine acasă. Să mai cercetați o dată locul.

– Dar am fost acolo de două ori! Și eu și specialiștii noștri…

– Mai veniți o dată. Vreau să v-arăt ceva interesant. Ceva ce n-a băgat nimeni de seamă și am descoperit eu. Poate fi o „probă“.

Rostește cuvântul „probă“ cu mândrie, fiindcă știe ­acest termen folosit în anchete.

O privesc îndelung; tot așa îmi apare – mică și neajutorată. În sfârșit, reușesc să mă ridic de pe scaun. Iau banii de pe birou și-i pun în portofel – dintr-o dată pare impozant, căpătând greutate. Îmi îmbrac haina de piele, îmi îndes pe cap căciula – afară e un ger năprasnic. Coborâm la mașină împreună, eu în față, ea în spate, tropăind cu cizmulițele pe treptele de lemn, mulțumită că m-a convins. După o oră ajungem în Ferentari, în dreptul unui bloc jerpelit de ploi și ninsori. Urcăm la etajul doi unde se află apartamentul în care a fost comisă crima. Dau să intru; mă oprește cu un semn autoritar.

– Nu-i nevoie să intrăm. Uitați-vă la asta.

Și-mi arată ușa de la intrare. La început, nu observ nimic deosebit. O ușă căptușită cu placaj, ca oricare alta. Numai că e proaspăt vopsită într-o culoare gălbuie.

O privesc pe fată cu nedumerire.

– Uitați-vă aici.

Îmi arată cu mâna o porțiune a ușii, cam la înălțimea unui stat de om. La început, din nou nimic nu-mi atrage atenția. Am asupra mea o lanternă-creion. Îi îndrept fasciculul luminos spre porțiunea indicată. Și, deodată, zăresc cu claritate un desen ciudat. Nu, nu e un desen. E urma unei urechi!

– Ucigașul și-a lipit urechea de ușă ca să audă dacă tata e singur sau nu. Fiind întuneric, nu și-a dat seama că ușa e vopsită de curând. Ei, asta v-ajută sau nu?

Cum să nu ne-ajute? Amprenta e perfectă – cum de n-a zărit-o nimeni? Ba mai mult, e o dovadă că de lobul urechii ucigașul avea atârnat un cercel. Ba nu! Trei cercei, dintre care unul mai mare.

Căldura mă învăluie dintr-odată și-mi deschid doi nasturi de la haină. Cunosc un individ care poartă la urechea dreaptă trei cercei. Un client permanent al poliției, știut sub numele de Titi Așchie, fiindcă e subțire ca un țipar. Până acum a scăpat ieftin, l-am prins numai cu găinării. S-ar putea ca de data asta să i se înfunde definitiv.

Scot banii din portofel și-i întind fetei.

– Ce-i cu asta?

– Banii tăi. Trebuia să mă angajezi înainte de a începe ancheta. Așa e procedura.

Nu zice nimic; încuviințează doar din cap și începe să numere banii. Îi numără de două ori și apoi ridică ochii spre mine.

– Ați greșit, sunt mai mulți.

– Tu ai greșit numărătoarea când mi i-ai dat, reușesc eu să îngaim și o iau la goană pe scări.

Sursa foto: alegsadesenez.ro