Niciodată nu-l mai văzusem pe Miron Stratilat cuprins de o asemenea surescitare. Ochii i se roteau în cap, amenințând să-i iasă din orbite și să se rostogolească zăngănind pe caldarâm. Trecea de la un martor la altul, punea întrebări, își făcea cruce de ceea ce auzea, pufnea în râs, redevenea serios și din când în când exclama: „Incredibil“!
Eram de mai multe ore pe o stradă din București, în preajma unei clădiri unde se găsea sucursala unei bănci importante. O construcție modernă, cu geamuri care nu permiteau curioșilor să se zgâiască la ceea ce se petrece înăuntru.
O bătrână care asistase de la început la întâmplare istorisea, mândră că e băgată în seamă:
– Mă duceam la pâine când, în fața băncii, au oprit două hardughii de mașini d-alea străine. Am dat să trec mai departe, da’ din ele au coborât niște inși fistichiu îmbrăcați – unul cu un aparat de filmat în brațe – așa că am făcut haltă – acu’ nu mai e coadă la pâine ca pe vremea lu’ nea Caisă.
– Și ce-ai mai văzut, maică?, întrebă ațâțat Miron, deși a mai auzit povestea.
– Unu’ sfrijit de ziceai că nu mănâncă nici între Postul Paștelui și Postul Crăciunului a blocat strada cu niște panouri pe care scria: OCOLIRE! SE FILMEAZĂ, de blestemau șoferii că trebe să-ntoarcă. Un bărbos cu ochelari de soare – de fapt toți purtau ochelari de soare – le poruncea celorlalți cum să se așeze și ce să facă. Mai era și o fâță cu ei, cu o rochie care se termina înainte de-a-ncepe. Se ținea scai de bărbos și din „domn’ regizor“ nu-l mai scotea.
– Și?
– Lumea se strânsese ca la urs – de, o dată aveam și noi filmare în cartier.
– Zi-i mai departe!
– Ăla cu spaimă de brici a răcnit: MOTOR! și ălălalt cu aparatul a-nceput să filmeze. Din capul străzii s-a năpustit o altă mașină și-a oprit brusc, de credeai că șoferachele l-a văzut pe Necuratul. Doi zdrahoni cu ciorapu’ pe față, cu găuri pentru ochi, fiecare cu câte un levorvel în mână, au coborât și s-au repezit în bancă. Ălălalt a rămas la covrig.
– Cât au stat înăuntru?
– Preț de zece minute.
– Apoi?
– I-am văzut ieșind în fugă. Fiecare avea în spate câte un sac. S-au urcat în tărăboanță și și-au luat tălpășița.
– Și echipa de filmare?
– Ziceai c-a dat cu tunu’ – într-o clipă duși au fost și ei.
– Și nu i-a trecut nimănui prin cap că de fapt e vorba de o spargere?
– Cui să-i treacă? Nouă ne plac filmele și ăi de le fac. Avem încredere în ei. De unde să știm că erau niște hoți?
– Incredibil, murmură din nou Miron.
Un pensionar se amestecă și el în vorbă.
– Ba pe mine m-a mirat de ce nu se duc să filmeze și-năuntru.
– Ei, s-a găsitără și un dăștept!
– Ce-a mai urmat?
– Păi au ieșit câțiva funcționari pe trepte. Țipau ca apucații: „Hoții! Hoții! Au jefuit banca!“. Dar pas de-i înțelege. Fiindcă pe ei nu-i filma nimeni. Atunci de ce se mai foiau așa?
– Poliția când a venit?
– La vreo zece minute după ce s-au cărat spărgătorii.
– Incredibil!, se extaziază pentru a suta oară Miron.
Apoi, către mine:
– Sunt tari, gagii! De când mama m-a făcut n-am auzit o istorie ca asta!
Așa e, nici eu n-am mai auzit și-i fac un semn să mă urmeze în clădire. Ne ducem glonț, din nou, în biroul directorului. Stă prăbușit într-un fotoliu și-și șterge fața rotundă cu o batistă cât un prosop.
– M-au nenorocit! Pot să mă duc să mă-mpușc!
Mi-e perfect perpendicular de lamentațiile lui. Trec direct la subiect.
– Cum de n-a funcționat sistemul de alarmă?
– Cine-a zis că n-a funcționat?
– Dacă a funcționat, de ce echipajul de poliție a venit așa de târziu?
– Întrebați-i pe ei!
Nu sunt nici eu de doi lei așa că insist.
– Polițiștii susțin că au sosit la cinci minute de la apelul primit. Sunt doar la doi pași!
– Cinci minute? Haida-de!
– Nu s-a prins nimeni că pistoalele nu sunt adevărate?
– Cine să se prindă? În iureșul ăla toți făceam pe noi de frică!
– Explicați-mi cum funcționează sistemul de alarmă.
– Orice funcționar de la ghișeu are la podea un buton pe care îl poate acționa cu piciorul. Soneria se aude în biroul meu. Când sună, înseamnă că e un eveniment în bancă. La rândul meu apăs pe un buton care alertează secția de poliție din apropiere.
– Și totuși, au venit prea târziu!
– Când ai nevoie de ei, nu-i găsești niciodată.
În sinea mea îi dau dreptate.
– Toate bune și frumoase, dar ceva nu se potrivește.
– Ce nu se potrivește!
– Primul funcționar care a apăsat pe butonul soneriei s-a uitat cu câteva clipe mai înainte la ceas. Era fix unsprezece. Or, polițiștii susțin că au fost avertizați la unsprezece și zece minute.
– Ar face bine să-și mai potrivească orologiul, repetă cu încăpățânare directorul.
Mă uit la el cu îndoială, însă abat discuția pe o altă pistă.
– Ați reușit să evaluați la cât se ridică paguba?
Mai marele băncii se înviorează.
– A fost o bagatelă de aflat. Peste zece miliarde de lei.
Miron nu se stăpânește și fluieră cu admirație.
– Zece miliarde? Dacă au fost doar șapte manglitori, le-ar reveni peste un miliard de căciulă. Cu dividendele pe care le-au săltat, le-ajunge de-o supă vreo câțiva ani, cu toată inflația prezentă și viitoare.
– N-aș prea crede!
Miron se înfurie.
– Da’, Doamne iartă-mă, câți biștari poți cheltui pe lună?
– Nu la asta mă refer.
– Dar la ce?
– După cum afirmă martorii, cei doi au ieșit din bancă purtând fiecare câte un sac. Din spusele funcționarilor reiese că s-au furat bani în bancnote de diverse valori. Așa că zece miliarde nu pot să-ncapă în doi saci, oricât i-ai îndesa. Ce zice un expert ca domnul director?
S-a albăstrit la față sau e de vină lumina neoanelor?
– Ce vreți să spuneți?
– Vreau să spun că eu și partenerul meu nu suntem veniți cu mărfarul. Trebuie să recunosc, înscenarea a fost de nota zece. Dar pentru a căra atâtea lichidități e nevoie de un ambalaj mai încăpător. Și, din câte am aflat, la bancă se anunțase un control, în urma unor sesizări. Așa că s-a pus la cale o lovitură care să mascheze dispariția unei sume de bani sustrasă printr-o – cum îi zic specialiștii? – o, da, printr-o inginerie financiară. Și, dacă vrei s-o spun pe șleau, o și spun, chiar înainte de a se-ncheia ancheta: regizorul din umbră ești dumneata!