George ArionGeorge Arion
02.12.2015

Și vampa singură s-a stins…

Bărbatul din fața noastră n-avea mai mult de patruzeci de ani. Vorbea cu gravitate, pronunța clar cuvintele, ca și cum ar fi vrut să le sublinieze importanța.

– Domnilor, sunt urmărit… Sunt ascultat… Zi și noapte mi se înregistrează gândurile… Fără doar și poate, cineva de pe altă planetă face un experiment pe mine. De exemplu…

– Chiar. Dați-ne un exemplu, îl îndemnă binevoitor Miron Stratilat care își curăța murdăria de sub unghii cu vârful ascuțit al unui băț de chibrit.

– Să zicem că vreau să mă duc la piață. Îmi iau sacoșa și o pornesc într-acolo. Însă peste două ore mă trezesc tot în casă, fără să fi cumpărat nimic. Ce-am făcut în tot acest timp? Nu știu.

– Foarte interesant!, remarcă Miron care își terminase de curățat unghiile de la o mână și trecuse la cealaltă. Și ce credeți c-ați făcut?

Bărbatul se uită în dreapta, se uită în stânga ca și cum ar fi vrut să se asigure că n-a apărut în birou cineva inoportun.

– Pentru mine e clar: sunt răpit și dus pe o navă a extratereștrilor unde sunt supus la diverse experimente. Altă explicație nu e.

Aflat în toane bune, Miron ar fi vrut să-l mai descoasă, dar tocmai atunci telefonul de pe masa mea începu să sune. L-am descoperit cu greu printre maldărele de hârțoage. În sfârșit, am ridicat receptorul. La celălalt capăt al firului era Marele Ștrumf.

– Îmbarcarea! Pe strada Rozetei s-a comis o crimă. La numărul 20.

Crima fusese anunțată de factorul poștal din zonă. Acesta adusese o telegramă și sunase mai întâi la soneria de la poartă. Nu-i răspunsese nimeni, dar cu siguranță era cineva acasă, din moment ce ușa de la intrare era deschisă. Pătrunsese în curte fără nici o șovăire – știa că nu-l amenință nici un câine – și urcase cele trei trepte până în verandă. O strigase pe proprietară dar tot fără nici un rezultat. Intrigat, împinsese larg ușa și intrase în holul spațios. Strigase din nou – tot în zadar. Din ce în ce mai descumpănit, luase la rând încăperile – sufrageria, bucătăria, dormitorul. Peste tot domnea o dezordine de nedescris. Lucrurile zăceau claie peste grămadă. În cele din urmă dăduse și peste proprietară. Zăcea în cada din baie cu o tăietură oribilă la gât. Lângă ­victimă se găsea și arma crimei – un brici.

Poștașul încerca să-și dea importanță și se comporta ca un erou dintr-un film polițist.

– Am lăsat lucrurile așa cum le-am găsit. N-am atins nimic.

În continuare, evenimentele au intrat în tipicul obișnuit: s-au luat amprente, medicul legist a aproximat ora morții, urmând ca să se pronunțe definitiv după autopsie, a început căutarea unor martori.

– La urma urmei, cine e victima?, întreabă Miron.

De obicei, în astfel de ocazii, martorii se înghesuie îndatoritori să te ajute. De data asta, vecinii pe care îi adunasem în curte pentru a lua primele depoziții, tăceau stânjeniți și cuprinși de oroare.

În sfârșit, un individ pântecos, cu ochelari își luă inima în dinți și începu să vorbească.

– După ce-a murit cum a murit, nu se face s-o ponegrim. Dar era o stricată. Una din alea care umblă cu mai mulți bărbați. Parcă era gară casa ei. Unul pleca și altul venea. Noi îi spuneam Vampa…

– Înseamnă că ucigașul e unul dintre ei…

– Tot ce se poate. Deși venea la ea numai lume bună. Nu se-ntindea cu oricine.

– Pe bani?

– Pe bani, pe bani… Altfel cum și-ar fi cumpărat căsuța asta și cum ar fi mobilat-o așa de luxos? N-avea nici o slujbă. Se culca întotdeauna după miezul nopții și se trezea la prânz.

În glasul omului se citea disprețul celui care pentru fiecare ban trudește din greu.

– Venea cineva mai des pe la ea?

– E greu de spus. Cine stătea cu ochii pe ea ca s-o urmărească?

Socotind c-au spus tot ce-aveau de spus, vecinii se împrăștiară. În curte mai rămăsesem numai eu și partenerul meu.

– Mda, zise acesta. Urâtă treabă. Chiar dacă ai dus o viață de plăceri, tot nu-i super să dai colțul la nici treizeci de ani, într-o astfel de manieră. O fi fost ea vampă, dar pe ucigaș tot trebuie să punem mâna.

– Ai vorbit adânc.

Tocmai voiam să intrăm din nou în casă când poarta se deschise cu sfială și un cap ciufulit de copil își făcu apariția.

– Cărel, zise Miron, dar cu un gest l-am făcut să amuțească.

L-am poftit pe puști să intre în curte.

Avea cam zece ani, purta un tricou cu moaca lui Jordan, un șort și era încălțat cu niște bascheți.

– Ce-i, puștiule, îl luă din nou la zor Miron. Ți-a sărit mingea peste gard? Ia-o și șterge-o.

Băiatul nu-l luă în seamă și mi se adresă mie.

– Am auzit că au omorât-o pe Doamna. Aș putea să vă ajut să dați de urma criminalului.

Brusc, Miron deveni numai lapte și miere.

– Cum te cheamă, puștiule?

– Petrică.

– Și cum ne-ai putea ajuta, Petrică?

Băiatul încetă să se mai legene de pe un picior pe altul.

– Vedeți, noi stăm în casa de vizavi…

– Și?

– Fiindcă am terminat școala cu note bune, tata mi-a cumpărat un ceas.

Într-adevăr, la mâna copilului se afla un ceas-brățară care părea cam mare pe mâna lui.

– E vacanță, eram singur și mă plictiseam, așa că mă uitam pe fereastră să văd ce se întâmplă. În același timp îmi notam într-un carnețel tot ce observam. Dacă lătra un câine, dacă se încăierau pisicile sau trecea vreo mașină. E un bun exercițiu de educare a spiritului de observație și a răbdării. Așa mi-a spus tata.

– Și?

– Fix la ora 12 am văzut-o pe Doamna ieșind din casă și întinzând niște șervete de bucătărie la uscat.

– Extraordinar!, exclamă Miron.

– La 12,10 a apărut un Mercedes roșu – i-am notat numărul – din care a coborât un domn care a plecat la 12,35. La 12,45 a venit un alt domn într-un Audi – și numărul lui e notat. A intrat și a ieșit imediat. La 12,55 a mai venit un domn într-un BMW. El a stat vreo cincisprezece minute.

– Ăsta-i omul nostru. Gata! L-am prins, se repezi Miron. Ultimul i-a făcut de petrecanie. Dă numărul mașinii încoace!

Nu i-am împărtășit entuziasmul.

– Poștașul a venit la 13,30. Iar dumneavoastră la 14.30, mai adăugă Petrică.

Miron se uită complet uluit la copil dar nu mai zise nimic.

L-am mângâiat pe băiat pe creștet.

– Mulțumim, Petrică. Ne-ai fost de mare ajutor.

– Nu-i așa că o să puneți mâna pe criminal? Lumea vorbește vrute și nevrute. Dar Doamna era tare bună cu mine.

– Fii liniștit, e ca și prins.

Rămași din nou singuri sub soarele ucigător, Miron se stropși la mine.

– Ce mai așteptăm? Tipul cu BMW-ul e clientul nostru.

L-am privit cu îndoială.

– Ești sigur?

– Mai mult ca sigur.

– Ei bine, te înșeli amarnic.

– Cum așa?

– Hai să procedăm prin eliminare. Tipul care a venit cu Mercedesul a stat cel mai mult în casa Vampei – sau Doamnei, cum vrei să-i spui. Ar fi avut timp berechet să-i taie beregata fetei și să cotrobăie prin casă. Asta ar explica și de ce individul cu Audi a stat atât de puțin. A dat de cadavru și a zbughit-o ca din pușcă.

– Atunci a omorât-o tipul cu Mercedesul?

– Nu. Pentru că al treilea individ n-ar fi stat și el un sfert de oră, riscând să fie surprins în preajma unui mort. Logic?

– Logic, dar nu mai înțeleg nimic. Cine a omorât-o atunci?

– Un al patrulea bărbat.

– Și care-i, mă rog frumos, al patrulea bărbat? Puștiulică nu ne-a vorbit decât de trei.

– Te înșeli. De patru.

– Dă-o naibii de treabă! Nu mă mai fierbe la foc mic. Care-i al patrulea?

– Poștașul.

– Poștașul. Cum așa? Doar el ne-a anunțat crima.

– Foarte ingenios! Dar nu i-a mers. N-a știut de vizitele de dinainte. Ceilalți au lăsat-o în viață.

– De unde știi?

– Puștiul a văzut-o pe Vampă – sau Doamnă – întinzând niște șervete la uscat. Tu le mai vezi pe sârmă?

– Într-adevăr, nu mai sunt… Le-o fi luat vântul.

– Care vânt? Du-te în bucătărie și-o să le găsești frumos împăturite. Ca să se usuce, pe zăduful ăsta le trebuie cam o oră. Așa că toți cei trei „mașiniști“ ai noștri sunt absolviți. Dacă nu-ți închipui că ucigașul a avut o asemenea stăpânire de sine încât le-a strâns el însuși.

Miron tot nu se dă bătut.

– Dar cum de n-a văzut-o puștiulică?

– S-o fi dus și el ca omul și-o fi lipsit cinci minute de la fereastră. N-ai decât să verifici.

– Dar cum poți fi sigur că ucigașul e poștașul?

– În primul rând, el a venit la 13.30 și pe noi ne-a anunțat la ora 14. A avut tot timpul s-o omoare și să însceneze tot balamucul din casă ca mobilul să pară jaful. Și mai e ceva.

– Ce dracu’ mai e?

– Te-ai ras vreodată cu un brici?

– Doamne ferește!

– Că bine zici. Vreau să te informez cu tot respectul că e o diferență de la cer la pământ între fața rasă cu lama și o alta rasă cu briciul. Întreabă orice frizer. Iar poștașul folosește briciul de ras.

– Dar ce naiba a avut cu fata?

– Individul a crezut ce vorbește lumea despre ea – că e o vampă. Și-o fi încercat de mai multe ori norocul și n-a ținut. Eu unul cred că victima se ocupa cu altceva. E drept, afaceri necurate, dar parcă pentru asta nu merita s-o sfârșească așa. Ca să fie mai convingător și ca să-i cedeze, poștașul a venit azi și cu un brici asupra lui. Dar tocmai pentru că nu era o vampă nu i-a mers nici de data asta. A avut loc, cu siguranță, o încăierare. N-ai văzut că insul își ținea mâna dreaptă în buzunar? Precis c-ascundea niște zgârieturi pe care nu i le făcuse pisica. S-a înfuriat și, purtat de val, i-a luat gâtul.

Miron ridică brațele.

– Mă dau bătut!

– Asta să n-o faci niciodată!

Imagine de pe citynews.ro