Sfârșitul trișorului

Venisem și eu cu un sfert de oră înaintea plecării trenului – de, călătoream la vagonul de dormit. Îmi lăsasem geanta de voiaj în cușetă, îmi dezbrăcasem paltonul și ieșisem pe culoar, la o țigară. Prin geamul murdar zăresc peronul cu puțină lume. Gara din Iași – ca oricare altă gară de la noi: luminată anemic, cu inscripții scorojite, tristă. Un grup de ceferiști discută ceva cu însuflețire. Un altul controlează roțile – zgomotul cioca­nului lovit de metal se aude la intervale regulate. Dintr-o bodegă sordidă unde băusem și eu o cafea cu un gust îndoielnic văd cum iese un individ care se clatină. Se îndreaptă spre tren, șovăie, apoi se duce în sala de așteptare de la clasa a II-a, ca să tragă probabil un pui de somn.

Rând pe rând își fac apariția puținii pasageri ai vagonului de dormit. Câteva femei, câțiva bărbați, cu fețe pământii, cu priviri preocupate și obosite – e doar aproape de miezul nopții. Îi prezintă însoțitorului de vagon biletele; acesta le reține și le indică locurile pe care trebuie să le ocupe.

La megafoanele gării se aude o voce de femeie care parcă anunță un eveniment apocaliptic: „Trenul rapid 765 pleacă peste cinci minute în direcția Pașcani – Bacău – Mărășești – Buzău – Ploiești Sud – București…“.

Însoțitorul de vagon e gata să închidă ușa, dar un ins țâșnește din clădirea gării, străbate în fugă distanța până la tren, se apucă de bara metalică și, dintr-un salt, ajunge înăuntru. E un tânăr cam de 30 de ani, îmbrăcat într-o haină de piele, cu pletele zburlite și fața congestionată de efort. N-are nici un bagaj.

Se prelinge pe coridor – mă lipesc de geam ca să-i fac loc – și intră în cușeta lui.

Trenul se pune în mișcare. Dau să aprind o țigară, mă răzgândesc și mă duc și eu la locul meu. Va fi un somn pe cinste – sunt singur. Îmi îmbrac pijamaua și mă întind cu voluptate în pat, legănat de mișcarea trenului care a prins viteză. De-abia apuc să sting lumina că am și adormit.

…La început, nici nu știu unde mă aflu. Lumina de veghe mă ajută să mă dezmeticesc. Sunt într-un tren spre București. Dar de ce s-a oprit? Am ajuns într-o gară? Îmi pun papucii și aprind lumina. Ceasul îmi arată că am plecat de-abia de vreo oră. Dau draperia ruptă la o parte. Nu deslușesc nimic – suntem împresurați de o beznă groasă. Iar pe coridor se aud voci răstite.

După ce mă îmbrac, trag lanțul de siguranță, deschid ușa și ies și eu, încă buimac. Dau nas în nas cu însoțitorul de vagon. Nu mai are nimic din jovialitatea pe care o arbora când l-am văzut prima oară.

– Ce se întâmplă? De ce ne-am oprit?

– A căzut troliul de la locomotivă.

– Cum așa?

– Se mai întâmplă. O fi din cauza zăpezii. Afară s-a pornit viscolul. Nu auziți cum bate vântul?

– Și când se repară?

– Până se face ziuă nu e nici o nădejde.

Toți călătorii sunt pe coridor. Unii fumează cu nervozitate, alții blestemă fiindcă și-au stabilit întâlniri importante la București și le vor rata.

Omul în uniformă s-a oprit în dreptul unei cușete. Ciocănește mai întâi cu discreție, apoi bate mai tare. De dincolo nu-i răspunde nimeni. Atunci scoate o cheie, deschide ușa pe care o dă în lături. Bagă o mână, bâjbâie după comutator, și aprinde lumina.

– Domnule, avem o problemă…

Probabil că insul doarme dus, indiferent la orice pro­blemă.

Îl văd pe însoțitorul de vagon cum intră în cușetă. Încerc să zăresc pe fereastră măcar o luminiță – în zadar e orice efort. Deodată, aud vocea îngrozită a însoțitorului de vagon.

– Săriți! L-au omorât! Veniți încoace! L-au omorât!

Dintr-un salt sunt și eu în cușetă. Pe patul de jos zace un bărbat între două vârste cu un cuțit înfipt în inimă. După câte îmi dau seama, ucigașul nu l-a doborât de la prima lovitură. Întreg așternutul e plin de sânge.

Scot rapid o legitimație din buzunar și i-o arăt omului în uniformă.

– La o parte!

Iese tremurând de frică. De pe coridor se aud strigăte: „Ce e? Ce s-a întâmplat?“

Mai arunc o privire la chipul bărbatului care zace într-o baltă roșie. Îl cunosc – e unul dintre cei mai vestiți trișori la cărți de care am auzit. A urcat probabil înaintea mea, de aceea nu l-am văzut. Cercetez cu atenție locul – nici un indiciu de care să mă agăț. Ies și-i spun omului în uniformă care încă nu și-a venit în fire.

– Nimeni să nu intre aici! Și toată lumea la locul ei!

Toți mă ascultă fără crâcnire. Pe coridor rămân doar eu și însoțitorul de vagon.

– A coborât cineva din tren?

– Nu. E prima oprire. Și, pe viscolul ăsta și în plin câmp ar fi sinucidere curată. În jumătate de oră, chiar și într-o șubă, ești sloi.

– Ai dormit cumva după ce trenul a pornit din gară?

– Nu. Mi-am pus ordine în bilete, am citit un ziar…

– N-ai văzut dacă a ieșit cineva din vreo cușetă?

– O doamnă s-a dus la toaletă și a venit să-mi spună că nu curge apa. E pe undeva vreo defecțiune…

– Altcineva? N-a venit nimeni să-ți ceară bere sau apă minerală? Sub pretextul ăsta ar fi putut circula pe coridor și ar fi putut comite crima.

– Unii mi-au cerut Cola, alții apă minerală sau bere; chiar și victima mi-a cerut o sticlă de apă minerală la un litru și jumătate. I-am adus-o pe ultima.

Nu mai zic nimic, intru din nou în cușeta celui mort și timp de câteva minute scotocesc întregul spațiu. Memoria nu m-a înșelat – nu e nici o sticlă aici.

Revin la însoțitorul de tren.

– Ții minte comanda fiecăruia?

– Sigur că da! N-au fost prea multe.

Împreună cu el, trec din cușetă în cușetă, pun întrebări, verific ce-a consumat fiecare.

Ajung și la pletosul care era să piardă trenul. Stă pe pat, adâncit în gânduri. Ridică o privire mirată când mă vede.

– Dânsul ce-a comandat?

– O cafea și trei sticle de apă minerală. Nu mai aveam decât la jumătate de litru.

– Atunci ce caută aici sticla asta de apă minerală?

Și arăt recipientul gol care tronează pe capacul de la chiu­vetă, lângă alte trei recipiente de plastic, de asemenea goale.

– Am găsit-o aici, răspunde el cu seninătate.

– Nu-i adevărat, se agită însoțitorul de vagon. Am controlat toate cușetele înainte de venirea călătorilor.

Pletosul rămâne la fel de placid.

– A, da, am luat-o din gară…

Încep să mă înfurii.

– Minți! Te-am văzut când ai urcat – n-aveai nimic în mâini. Îți spun eu ce-i cu sticlele astea. Cineva te-a tocmit ca să-l omori pe individul care zace alături. Trebuia să-i faci felul și să cobori la prima stație. Ai avut ghinion – trenul s-a oprit în câmp. Și ai mai avut un ghinion – nu curge apa. Erai plin de sânge pe mâini și, ca să te speli, ai avut nevoie de apă minerală. I-ai luat sticla victimei, dar n-a fost de-ajuns. Ai mai comandat trei la jumătate de litru. Să nu-mi spui mie că ai băut un litru și jumătate de apă într-un timp atât de scurt, fiindcă nu te cred. Ești arestat, amice!