Săptămâna fără vineri

Ultima oară când mă uitasem la un calendar fusese într-o zi de joi. Eram într-un bar liniștit în care intrasem prima oară. Aveam „ciocnire“ (întâlnire, pentru știința dumneavoastră) cu un „ciripitor“ (adică un informator, tot pentru știința dumneavoastră). Omul se lăsa așteptat, așa că mai comandasem o cafea (era cred a cincea pe ziua res­pectivă) și priveam la cei câțiva clienți din local, încercând să ghicesc cu ce se ocupă fiecare. Acela trebuie să fie un student – buchisește dintr-o carte groasă, aceia ard gazul de pomană, învârt probabil niște mici afaceri necurate, iar cel care stă într-un colț, opus față de mine, așteaptă cu siguranță o fătucă nu prea punctuală. Ca de altfel și omul meu, care trebuia să-mi vândă un pont despre o rețea de traficanți de droguri.

Încercând să-mi omor plictisul, l-am urmărit o vreme pe barman – un tip cam durduliu pentru vârsta lui, care nu prea avea ce face și ștergea paharele de pete imaginare. De la un casetofon se auzea o muzică languroasă, ce te îmbia la picoteală. Te mai îndemna la somn și ploaia care țârâia afară. Era o vreme ideală ca să zaci acasă într-un fotoliu, cu o carte în mâini, din care eventual să mai citești, din când în când, câte un rând. Evident, fotoliul trebuie să fie într-o vilă somptuoasă și ar fi bine să fie amplasat lângă un foc aprins în șemineu.

Ciudate gânduri pot să mai treacă uneori prin scăfârlia unui anchetator care împușcă francul! Vilă! Foc în șemineu! Lectură în fotoliu! Nici dacă aș mai trăi zece vieți n-aș avea parte de așa ceva. Mie mi-a fost dat să alerg după ticăloșii lumii, pentru ca alții să poată huzuri lipsiți de griji.

Pe un perete al localului am descoperit atârnat un ­calendar mare. M-am întrebat mai întâi ce caută un calendar cu file pe care sunt reproduceri după tablourile lui Grigorescu într-o ambianță mobilată modern. Apoi, l-am studiat cu atenție pe ciobănașul visător care stătea sprijinit de o bâtă noduroasă. Ce gânduri i-or fi trecând prin cap? În orice caz, nu părea să fie îngrijorat de absența oilor din preajma lui. S-o fi închipuind și el într-un fotoliu cu o carte în mâini? Sau o fi analizând consecințele alternanței deal-vale asupra sufletului unui păstor modest îmbrăcat, dar cu îngrijire?

După aspectul curat al hainelor nu părea să fi tuns sau să fi muls o oaie de multă vreme.

– Încă o cafea?

Barmanul e deja cu o ceașcă în mână. Mi-e prea lene să răspund: încuviințez doar din cap. Individul îmi pune ceașca în față și o ia pe cea goală.

– Nu merge și o tărie?

– Nu merge, îngaim eu cu greutate.

Fac un drum până la toaletă și-mi dau cu apă rece pe față. M-a apucat un somn năprasnic. Revin la măsuța mea, sorb din lichidul negru – încă frige – mai iau o gură și mai arunc o privire la ciobănașul de pe perete.

În ochii mei, ca și în ai lui, se citește probabil aceeași seninătate goală. Iar omul meu tot nu apare.

S-a întâmplat, cu siguranță, ceva de n-a putut să vină. A dat peste el o mașină. I-a căzut în cap un ghiveci de la balcon. Nu l-a lăsat nevasta să iasă din casă pe o astfel de vreme nemernică. Prostii. Cine știe care e motivul…

E timpul s-o șterg. Îmi iau rămas bun de la ciobănașul împietrit în contemplație și încerc să mă ridic. Dar în picioare parcă mi s-a turnat plumb. Încerc să-l chem pe barman ca să plătesc. Buzele mele nu reușesc să articuleze nici un sunet. Arunc priviri imploratoare spre ciobănaș. A început să rânjească la mine sau e doar o părere? Mai fac un ultim efort ca să-mi recapăt stațiunea bipedă. Zadarnic însă. Mă prăbușesc la loc.

Când capul meu se izbește de masă, parcă aș auzi zgomotul unui ciocan pneumatic care face să zornăie geamurile.

***

Când revin în lumea reală, în primul rând îmi dau seama că sunt întins pe un covor. Încerc să-mi dau seama unde mă aflu – descopăr uluit că obiectele din jurul meu îmi sunt cunoscute. Cum să nu-mi fie cunoscute dacă mă aflu în propriul meu apartament? Televizorul e deschis – văd o jună cu ochii în lacrimi, se transmite probabil o telenovelă. Întâmplător zăresc și micul calendar de perete pe care îl am în dotare. Fila îmi arată că e sâmbătă. Să fi smuls din greșeală două file? Dar cum am ajuns acasă?

Pe cap parcă aș avea o lespede de o tonă. O dau cu grijă la o parte dar tot am amețeli și mi-e greață. Reușesc să-mi vin totuși în fire. Numai pentru o clipă. Pentru că sunt cuprins de groază când îl zăresc așezat într-un fotoliu pe cel pe care îl așteptam zadarnic într-o zi ploioasă într-un mic bar. Ciobănașul din reproducerea după Grigorescu are mai multă viață decât el. Fiindcă informatorul meu a fost ajutat să treacă în lumea drepților.

E timpul să mă dezmeticesc. Ce s-a întâmplat cu mine? Am băut câteva cafele într-un bar. Bun. E drept, cam multe cafele, dar asta nu mă lămurește cum am ajuns acasă și cum de mă aflu în compania unui cadavru. De la ce mi s-a făcut rău? Să-mi fi pus barmanul ceva în cafea? Prea riscant pentru el. Dacă avea gânduri necurate m-ar fi lichidat și gata. Atunci ce mi-a provocat leșinul?

Brusc, îmi aduc aminte de plimbarea mea până la toaletă. Sigur că da! Cât am lipsit cineva a avut timp berechet ca să-mi toarne neobservat în ceașcă vreun drog neprevăzut în rețetar. Apoi, după ce am trecut în lumea drepților, prefăcându-se că mă cunoaște, să se fi oferit să mă conducă la mine acasă. A deschis cu cheile pe care le aveam în buzunar, mi-a făcut o injecție ca să fie sigur că nu-mi vin prea curând în fire – văd pe brațul meu mai multe înțepături care numai de albine nu sunt, și pe urmă l-a atras în capcană și pe omul meu. L-a executat ca să-mi pună în cârcă un omor. Sau doar ca avertisment, pentru ca să nu-mi mai vâr nasul unde nu-mi fierbe oala.

Încâlcită treabă! Ce să fac? Să sun la poliție? Ar fi de mai mare râsul. Ditamai anchetatorul să ceară ajutorul colegilor săi fiindcă a călcat pe bec. Ce să le spun? Cum le dovedesc că n-am nici un amestec în crima comisă în propriul meu apartament? Într-o astfel de situație, până și ciobănașul lui Grigorescu și-ar ieși din fire.

M-apropii de cadavru și încep să-l cercetez cu luare-amin­te. Poate descopăr vreun indiciu. La prima vedere nu e nimic. Dacă n-ar fi țeapăn ai crede că urmărește cu răsu­fla­rea tăiată ce se petrece pe micul ecran. În situația dată, e foar­te potri­vită expresia „răsuflarea tăiată“. Haida-de! Îmi mai arde și de poante când pământul îmi fuge de sub picioare.

Învingându-mi orice reținere, încep să-l controlez prin buzunare. Portmoneul e la locul lui și din acte nu-i lipsește nimic. Are și câteva chei de diverse mărimi, niște lame de gumă de mestecat, un pachet de țigări, o brichetă și…

Asta-i culmea! În buzunarul de la piept al hainei dau peste ceva care mă umple de uimire. E vorba de niște hârtii. Sunt chiar filele care lipsesc din calendarul meu de perete. Se pare că au fost smulse în grabă, într-o clipă de neatenție a asasinului (sau asasinilor?). La ce i-or fi trebuit?

Încep să le cercetez cu luare aminte. Ceva îmi spune că nu e doar o întâmplare ce am găsit.

Fila care marchează ziua de joi e făcută ghemotoc, ca și cum n-ar fi prezentat importanță. În schimb, celei pentru ziua de vineri i-a acordat mai multă atenție, e împăturită cât mai frumos posibil pentru situația în care se afla. De ce oare? E vorba oare de un mesaj?

O examinez și pe față și pe verso. Pe verso e o integramă – nu cred că are vreun rost s-o dezleg. În schimb, pe față sunt tipărite numele câtorva personalități născute în acea zi. Simt că mi se face rău. Printre numele străine citesc și pe cel al unui român – Nicolae Grigorescu. În memorie îmi revine brusc imaginea ciobănașului încântat peste măsură de el însuși, din reproducerea văzută în bar. Nu înțeleg nimic, așa că am timp să citesc și maxima zilei: „Mințile mari suferă în tăcere“. Mie însă îmi vine să urlu, ceea ce dovedește că mă încadrez într-o altă categorie.

După care, dintr-o dată, ca și cum aș fi înconjurat de o lumină orbitoare, totul îmi apare cu o limpezime de cleștar. Sigur că da! Înainte de a muri, informatorul meu a avut răgazul să-mi comunice numele celui care conducea rețeaua de traficanți de droguri pusă sub urmărire de atâta amar de vreme: Nicolae Grigorescu. Un individ pe care îl socotisem până acum doar o piesă neînsemnată în angrenajul bine pus la punct al rețelei. El era, de fapt, capul întregii afaceri. Noroc că omul meu, cine știe din ce cauză, știuse că pe fila de calendar corespunzătoare zilei de vineri e consemnată ziua de naștere a lui Nicolae Grigorescu și, într-un ultim efort, reușise să-mi transmită mesajul pe care nu reușise să mi-l transmită prin viu grai.

Dintr-odată, ciobănașul sprijinit în bâta noduroasă îmi deveni simpatic și, înainte de a ridica receptorul din furcă, i-am promis să-l ajut, dacă îmi va cere, să-și găsească turma.

Imagine de pe pixabay.com