Piromanul

M-am trezit într-o noapte din pricina unor mașini ale pompierilor care treceau pe sub ferestrele mele cu sirenele puse în funcțiune. Intrigat, m-am dat jos din pat și m-am uitat pe geam. Am văzut în depărtare o vâlvătaie uriașă. N-am realizat de la bun început unde a izbucnit incendiul. Am vrut să mă culc din nou, dar somnul îmi pierise. Am dat telefon la secție și un coleg care era de serviciu m-a informat, pe un ton plictisit, că luase foc o groapă de gunoi.

Era un loc de la marginea orașului unde mașinile salubrizării descărcau zilnic tone de resturi menajere, de ambalaje și hârtii, de încălțăminte și îmbrăcăminte veche. Tot aici veneau căruțe cu moloz rămas de la dezafectarea vreunei construcții sau cu anvelope uzate. Pretutindeni se zăreau cioburi de sticlă, mormane de fier vechi. Locul răspândea un miros pestilențial care uneori se simțea până în centru. Chiar în apropiere erau câteva maghernițe. Era ușor de închipuit ce îndurau sărmanii lor proprietari din pricina miasmelor care îți mutau nasul din loc. Nu-ți trebuiau cunoștințe sanitare ca să realizezi că era un focar de infecție. Și totuși, groapa era pentru ei o binefacere, o sursă de aprovizionare cu haine care se mai puteau purta, cu pantofi și ghete încă într-o stare acceptabilă. Fiecare transport era pândit și imediat începea o luptă frenetică pentru o pradă cât mai bună. Copii și bătrâni ajungeau să se și încaiere din pricina vreunui pantalon doar ușor zdrențuit sau din cauza vreunui sacou căruia uneori nu mai trebuia să-i pui nici un petec ca să-l îmbraci.

Două zile s-au chinuit pompierii ca să stingă incendiul. La sfârșit, am primit și noi un raport în care ni se semnala că nu izbucnise din senin – cea mai bună dovadă era aceea a proporțiilor lui. Nu o țigară aruncată cu neglijență și nici un foc aprins prea aproape de groapă provocaseră acele vâlvătăi care se ridicaseră până la cer. După opinia experților, totul fusese premeditat, focul fiind pus în mai multe puncte ale gropii. Era, tot după părerea lor, opera unui incendiator, a unuia dintre nefericiții care se închipuie atotputernici fiindcă pot să provoace dezastre. Mai mulți piromani fuseseră luați la întrebări, dar găsirea făptașului nu era de competența mea.

De-abia după o săptămână a fost nevoie să intru și eu pe fir. Niște copii care obișnuiau să scotocească prin groapa de gunoi își reluaseră îndeletnicirea și cotrobăiseră prin straturile de cenușă cu speranța că vor mai găsi ceva de preț scăpat de furia focului. Dar în loc de pantofi sau haine descoperiseră cinci cadavre carbonizate. Părinții băieților înspăimântați anunțaseră imediat sinistra descoperire.

Identificarea cadavrelor dură câteva săptămâni și legă focul devastator de dispariția a cinci tinere pe care parcă le înghițise pământul. Pe parcursul unui an, mai mulți părinți cu ochii în lacrimi ne semnalaseră că fetele lor nu mai veniseră acasă. Toate cele cinci fete se făcuseră nevăzute după ce își stabiliseră întâlniri cu necunoscuți în urma unor anunțuri matrimoniale. La început s-a crezut că e vorba de bărbați diferiți. Focul de la groapa de gunoi indica un singur posibil făptaș care le ademenise, profitase probabil de ele și apoi le omorâse. Se debarasase de cadavre într-un loc unde credea că nu va mai da nimeni de ele, din moment ce mormanul de gunoi creștea zilnic. Dar nu demult apăruse în ziare o știre care probabil îl alarmase: groapa de gunoi, un pericol permanent pentru sănătatea orașului, trebuia să fie dezafectată. Focul nu fusese pus de un piroman, ci de un ucigaș dornic să șteargă urmele fărădelegilor sale.

L-am luat pe Miron și ne-am dus la groapa cu gunoi. Mirosea a ars, dar mai persista și duhoarea resturilor menajere incomplet mistuite de flăcări. Muntele de cenușă era spulberat de vântul care se stârnise – o pulbere neagră plutea în jurul nostru. Se mai auzea și un bocet sfâșietor – cineva din maghernițele aflate în apropiere murise, prapuri negre se zăreau la o poartă. Câțiva câini cu priviri flămânde au început imediat să ne dea târcoale. Miron îi ținea sub o strictă observație. O ceată de copii zdrențăroși ni se repezi în cale și începură să se uite la noi ca la o minune a naturii.

– Nu mușcă, nene!, ținu să ne informeze un pici căruia îi curgea de zor nasul și, din când în când, și-l ștergea cu dosul palmei.

– Iată o veste bună, încuviință Miron, având totuși grijă să nu piardă din ochi o potaie de o culoare nedefinită care încerca să se apropie de el.

Aș fi vrut să vorbesc cu oamenii care locuiau în împrejurimi, dar bocetul care se auzea îmi alungă orice dorință de a mă duce până la casele prăpădite din apropiere și să pun întrebări unor tipi care se pregătesc de înmormântarea cuiva drag – între timp apăruse și un dric.

– Sunteți polițiști, nu-i așa?, nu se lăsă puștiul cu chef de vorbă.

– De unde știi?, îl întrebă partenerul meu.

– Avem și noi fler, îi răspunse băiatul

M-am uitat cu mai multă atenție la el. Dacă nu luai în seamă veșmintele umile și obrazul murdar de funingine, îți dădeai seama că e un băiat frumos, iar ochii îi sclipeau de inteligență. Am alungat departe gândul care mă îndemna să mi-l închipui bucurându-se de alte condiții de trai. Dacă Miron ar fi știut ce-mi trece prin cap m-ar fi taxat imediat de „sentimentaloid“.

– Au fost o groază de polițiști pe-aici, mai ținu să precizeze băiatul. Voi aveți un grad mic – ați venit cu Dacia.

Miron îmi aruncă o privire încărcată de reproș – în repetate rânduri mă bătuse la cap să mă pun bine pe lângă Ăl Mare ca să ne înlocuiască hârbul care ne rupea oasele cu o mașină mai de Doamne-ajută.

Bocetele ajunseseră la paroxism; pe poartă se scotea sicriul. În curând, convoiul avea să se pună în mișcare spre cimitir.

Mă simțeam tot mai stingher în decorul ăsta sinistru.

– Unii au venit cu Volkswagen; a fost și un Mercedes aici. Ăla era un barosan de-al vostru.

Tocmai atunci javra care prinsese drag de Miron începuse să mârâie, enervată poate că nu e luată în seamă, așa că de-abia într-un târziu mi-a căzut fisa.

– Mercedes, zici?

Piciul se simțea în al nouălea cer pentru că în sfârșit îmi trezise curiozitatea.

– Da. Un Mercedes roșu. O sculă cum n-am mai văzut.

Un Mercedes roșu! Era pentru prima oară când aflam că poliția are în dotare un astfel de agregat. Pe chipul meu se putea citi uimirea individului din reclama la Animal Planet când vede cum în încăperea unde lucrează aterizează un papagal colorat fastuos.

Am încercat să-mi stăpânesc emoția.

– Cine erau cei din Mercedesul roșu?

– Era un singur tip. Îmbrăcat la patru ace. V-am zis, un barosan.

– Nu era în uniformă?

– Parcă voi sunteți în uniformă?

De data asta vorbele au fost rostite de un alt băiețandru. Imediat băiatul care era cu siguranță șeful cetei îi arse o palmă.

– Tu ce te bagi în vorbă?

Vreau să-l apostrofez, dar mă abțin și rostesc altceva.

– A zis că-i polițist?

– Nu, dar l-am mirosit imediat. V-am spus: avem fler.

– Și ați stat de vorbă cu el?

– Da. A fost primul care a venit după ce-a luat foc groapa. Ne-a pus o groază de întrebări: cum a pornit focul, dacă pompierii au găsit ceva suspect… S-a învârtit vreo oră pe-aici.

– Din câte înțeleg, cadavrele s-au găsit mai târziu.

– Peste vreo șase-șapte zile. De-abia după aceea au venit ceilalți.

– N-a reținut careva numărul mașinii?

– Era ușor de ținut minte. Vi-l spun imediat.

– Notează-l, Miroane!

Bocetele se auzeau tot mai aproape. Abia atunci am văzut cum dricul trece chiar prin dreptul nostru, urmat de câțiva oameni.

(sursa foto: news.bv.ro)