Opera perfectă

Se apuca de lucru în amurg, când, în atelierul lui, situat la mansarda unui bloc vechi, ultimele raze ale soarelui cădeau într-un mod special. De fapt, nu pătrundeau direct, prin ferestrele înguste, prin luminatorul din tavan. Erau reflectate de turla aurită a unei biserici înalte din apropiere. „E o lumină ideală“, obișnuia el să spună amicilor, la un pahar, în cârciuma din colț, unde la un moment dat, din pricina fumului de țigară, clienții abia se mai zăreau, vocile lor răsunând ca glasurile unor marinari plutind pe o mare cuprinsă de cețuri. „Dacă arta e o realitate de gradul doi, atunci și lumina cea mai potrivită pentru o lucrare nu trebuie să fie crudă, nu trebuie să vină brutal pe obiecte, pe personaje, ci e mai nimerit să vină îmblânzită de o oglindă.“ Din pricina asta pânzele lui aveau întotdeauna un aer misterios, insolit, deși înfățișau un decor umil, populat cu lucruri pe care le poți descoperi în orice ambianță – vaze de flori, fiare de călcat vechi, râșnițe de cafea, cutii de conserve, sticle cu etichete în limbi străine. De cele mai multe ori, în harababura aceasta de obiecte umile era o prezență feminină, al cărei chip abia se zărea, era doar schițat, ca o părere. Nu aveai cum să știi dacă e urâtă sau frumoasă, adolescentă sau o femeie în toată puterea. Era reprezentată, de obicei, tolănită pe o canapea, sau stând într-un fotoliu, cu o carte în mâini, dar nu reușeai să-ți dai seama dacă într-adevăr citește – în semiobscuritatea care domnea în jurul ei ar fi deslușit cu greutate literele – sau visează cu ochii deschiși, la un tărâm doar ei cunoscut. De fapt, nimeni nu văzuse vreun tablou al acestui pictor – în cârciuma sordidă, cu mușterii care erau mai interesați de fotbal și de bingo decât de artă, oricine se nimerea să-i stea în preajmă era silit să-l audă povestind despre tablouri. De fapt, chiar așa era cunoscut în local, nu ca un pictor, ci ca un povestitor de tablouri, un țăcănit, un ratat, incapabil să expună ceva într-o galerie, să stârnească admirația criticilor sau extazul publicului. Mulți se îndoiau chiar că pictase vreodată, deși hainele în care venea în bomba aceea sordidă îi erau pătate cu vopsele, până și în plete sau în barba neîngrijită se zăreau pete de roșu, de verde, de albastru, iar pielea de pe mâini îi era mâncată de culorile aplicate direct, fără vreo pensulă, pe pânză. Chiar dacă nu se îmbăta niciodată, era socotit o prezență dezagreabilă, plictisitoare, fiindcă turuia la ne­sfârșit despre arta lui, pufnind cu dispreț ori de câte ori venea vorba despre realizările colegilor de breaslă, socotiți niște burghezi, incapabili să se rupă de canoane, pictând doar pentru a flata gustul precar al consumatorului de artă, în speranța de a vinde cât mai multe lucrări și de a se îmbogăți. „Pentru artist, bogăția e moartea definitivă, din clipa în care creează pentru bani nu mai are nimic comun cu universul artistic“ – îmi spunea deseori când ne întâlneam – nici nu-i știam numele, dar era un personaj pitoresc, care mă intriga. Fără să vreau, îi devenisem confident, îmi căuta compania – și nu pentru că, uneori, îi făceam cinste cu un păhărel de votcă – a doua zi avea grijă să se revanșeze. Mă socotea însă deosebit de ceilalți cheflii și, deși nici el nu știa cum mă cheamă și cu ce mă ocup, mă luase ca pe un duhovnic capabil să preia asupra lui toate neliniștile pe care le avea. Era, fără îndoială, un om frământat, cum rareori mai întâlnisem, un posedat, dornic să atingă desăvârșirea, spărgând șabloane, complet desprins de rumoarea care însoțește o carieră de artist. La aproape cincizeci de ani – nu-l întrebasem niciodată ce vârstă are, dar cam de atât arăta – nu avusese, după cum spunea, nici o expoziție personală. Un altul, în situația lui, ar fi fost dispe­rat, el însă se lăuda cu postura în care se afla, o socotea firească pentru cineva obsedat de dorința de a realiza ceva măreț, care să înfrunte veacurile. Venea câteodată din oraș, de la vreun vernisaj al unui pictor ­celebru, adulat de presă, adorat de public, și se așeza la masa mea mârâind, până când începea să-l împroaște cu noroi pe norocosul care polariza atenția cunoscătorilor de artă. „E un parvenit, e un ratat incapabil să viseze și să se jertfească pentru o idee, crede că dacă stă într-o vilă luxoasă, are mașini și amante, l-a apucat pe Dumnezeu de picior. O să vedeți, peste zece ani n-o să se mai știe nimic de el, iar cei care azi se înghesuie să-i cumpere tablourile or să-și dea cu pumnii în cap fiindcă au aruncat banii pe ­fereastră luând numai ciurucuri.“ Potrivit obiceiului meu, nu-l contra­ziceam, rămâneam mut, dădeam vag din cap – în sinea mea mi-aș fi dorit să-mi pot permite să cumpăr vreun tablou al pictorului blamat cu atâta înfocare. Tăcerea mea îl încuraja, își desfășura argumentele așa cum un comandant de oști își dispune trupele într-o bătălie decisivă, îmi destăinuia și mai multe despre crezul lui ­artistic. „Artiștii din ziua de azi sunt complet lipsiți de curaj. Nimeni nu îndrăznește să facă un pas mai încolo de ceea ce a învățat în institutul ăla al lor de fabricat peste noapte maeștri. Niște profesori imbecili au pus stăpânire peste canoanele frumosului și le predau altor cretini care nu vor cuteza să iasă din regulile lor dezgustătoare. Arta adevărată e însă altceva. Ea aparține unor inițiați care au suferit până au ajuns s-o cunoască, unor iluminați torturați până la distrugerea propriei lor ființe într-o căutare de o viață. Pentru asta trebuie să trăiești anonim și să muncești neștiut de nimeni, departe de aplauzele vulgului – ce știe prostimea?, ea acceptă ce i se spune de către niște troglodiți care se cred mai presus fiindcă au funcții, poziții în socie­tate. Pentru asta trebuie să ai curajul să nimicești realitatea înconjurătoare – numai așa poți să creezi realitatea puternică dintr-o pânză. Câți au curajul să distrugă tot ceea ce ne înconjoară pentru ca să refacă totul în intimitatea sacră a unui tablou? Eu însumi, cu toată strădania mea, n-am avut încă un asemenea curaj, care m-ar conduce la opera perfectă. Dar sunt tot mai aproape de clipa aceea de grație. Voi cunoaște, cu siguranță, izbânda. În clipa aceea se vor nărui toate falsele valori ridicate prin mită, prin lingușire, prin minciună. Se apropie momentul în care voi realiza capo­dopera acestui secol. Va fi de o măreție copleșitoare și ea va fi o mărturie a ceea ce am fost în acest timp – violenți și tandri, ticăloși și sublimi, slabi și puternici.“

La ultimele noastre întâlniri îl descopeream tot mai surescitat, ca pe cineva aflat în pragul unei mari reușite. Vorbea mai tare ca de obicei, gesticula mai mult și aproape că nu se mai atingea de pahar. Sincer să fiu, mă neliniștea, îmi părea bolnav, aveam senzația că mai are puțin și îl va cuprinde nebunia.

Nu l-am văzut câteva zile și am fost de-a dreptul îngrijorat. Mi-l închipuiam zăcând în atelier, singur, cuprins de febră, aiurind sălbatec. Când l-am revăzut era complet schimbat. În primul rând, purta un costum nou ca pentru o sărbătoare, – nu-l mai văzusem niciodată îmbrăcat într-un costum, și era vădit stânjenit de haine. Ochii îi erau înfundați în orbite, iar cearcănele îi erau mai mari ca de obicei. A intrat în local, s-a uitat spre masa unde îmi făceam veacul și s-a repezit glonț la mine. Pe chipul său obosit s-a revărsat deodată o bucurie imposibil de descris. Nu s-a așezat în fața mea, ca altădată, ci m-a apucat de cot, strângând cu o forță pe care n-o bănuiam că o au brațele lui firave, de om neobișnuit să mănânce prea mult. Mi-a șoptit – chiar dacă ar fi vorbit tare, tot nu l-ar fi auzit nimeni în vacarmul din jur.

– Am reușit. Veniți cu mine.

Am urcat la mansarda lui pe o scară strâmtă ale cărei trepte scârțâiau la orice pas. Ușa nu era încuiată – a deschis-o împingând ușor cu umărul. Ne-am pomenit într-o încăpere cufundată în beznă. A aprins lumina și am clipit de câteva ori. În mijlocul atelierului, sprijinit de un suport, se afla un tablou de mari dimensiuni.

– Asta e, a șoptit el din nou.

Nu mă pricep la artă, dar pânza era copleșitoare. Deși fiecare obiect reprezentat pe ea era pictat cu minuție, de un maestru al detaliului, nu părea totuși să aibă un corespondent în lumea reală. Nici masa cu vază pe ea, nici lampadarul șchiop, nici lucrurile de bazar împrăștiate pe jos. În fundal se zărea canapeaua de care îmi vorbise în repetate rânduri. Pe ea se odihnea o făptură umană care abia se distingea – o fată cu un chip încântător. Lângă perete se găsea canapeaua care servise ca model. Și chiar înainte de a privi mai de aproape la ființa ale cărei brațe se iveau din spatele tabloului, am bănuit că în pieptul ei, ca și pe pânză, am să găsesc înfipt un pumnal.

Sursa foto: corinabezdiga.wordpress.com