O moarte accidentală

Afurisită vreme!

Primăvara întârzie cam de multișor să vină. Buletinele meteo anunță ninsori la munte, lapoviță și ploi în restul țării și temperaturi scăzute în continuare. Pomii încă n-au înmugurit – și suntem deja în aprilie. Oamenii s-au săturat să umble încotoșmănați în haine groase, privesc posomorâți spre cerul acoperit de nori murdari și se minunează când aud că Pământul, de mai mulți ani, cunoaște o încălzire accentuată.

– Poate că noi am ajuns, fără să știm, pe o altă planetă, pufnește Miron ținând cu mâinile de volan de parcă i-ar fi frică să nu cadă de pe scaun și cu ochii în patru la gropile din asfalt. Bă! Unde caști gura?

O mașină ne-a tăiat calea și frâna pe care a pus-o Miron m-ar fi dat cu capul de parbriz, dacă n-aș fi avut centura de siguranță.

– Idiotul dracului! Nu vede că are „Cedează trecerea“?

– Fii și tu mai atent, zic eu împăciuitor.

– Tot pe mine dai vina? Păi eu am mers mai mult în marșarier decât a circulat în toată viața lui boul ăsta care era să ne facă arșice. N-avem noi timp acuma, că m-aș fi luat după el. S-ar fi șters pe bot de permis.

În sfârșit, oprim în dreptul unei curți împrejmuite provizoriu cu un gard de sârmă. Ne dăm jos din mașină amețiți după slalomul printre hârtoape. Ne dezmorțim oasele și apoi intrăm pe poartă.

De la o primă ochire îți dai seama că aici urmează să se înalțe o construcție impunătoare. Fundația care s-a turnat se întinde pe o bună bucată de teren. Materialele sunt frumos ordonate – într-o parte cărămizile, în alta pietrișul și nisipul, sacii de ciment, cheresteaua… Din pricina vremii, totul e acoperit cu prelate, cu folii de plastic.

– Ăsta voia să-și facă un palat, nu o vilă, mormăie partenerul meu, încă sub impresia accidentului evitat în ultima clipă. La ce-i trebuia? N-avea nevastă, nici copii, nici alte rude. N-aș sta ca un huhurez într-o hardughie de asta chiar dacă mi-o dai pe gratis.

– De, dacă omul avea bani de-i întorcea cu lopata… Trebuia să-i folosească la ceva… Asta se cheamă investiție.

– Pe dracu investiție. Mai bine făcea o policlinică. L-ar fi pomenit lumea la biserică.

– Acum n-o să mai facă nimic.

– Asta cam așa e. Dar ce moarte aiurea! Să-l strivească o stivă de cărămizi! De ce naiba au înălțat-o de trei metri?

– Ca să ocupe mai puțin loc.

Cei care ne chemaseră reușiseră să-l scoată pe marele om de afaceri Cristian Teșulescu de sub cărămizile care căzuseră peste el și-l făcuseră zob. I-am aruncat o privire – n-avea mai mult de cincizeci de ani, purta un costum de firmă și era încălțat cu niște pantofi pe care eu nu i-aș putea cumpăra decât în rate.

– O moarte accidentală, asta e, zice Miron compătimitor, doar ca să spună și el ceva.

Continui să privesc trupul neînsuflețit. Sângele rănilor de la cap e închegat în cruste de culoare întunecată. Pe hainele scumpe se zărește așternut un praf roșiatic.

Îl iau de-o parte pe șeful de echipă – el venise primul pe șantier și descoperise cadavrul.

– Când s-a întâmplat accidentul?

– Păi, aseară am plecat pe la șase – se pornise ploaia, n-avea nici un rost să mai stăm. L-am găsit de dimineață când am venit la lucru. La început nici nu l-am zărit – era tot acoperit de cărămizi. Cum naiba s-or fi dărâmat? Doar cu mâna mea le-am așezat. S-o fi agățat de prelata care le-acoperea?

– Bănuiesc că noaptea locul e păzit.

– Da, este un paznic, ca să nu se fure materialele.

– Așa e, îmi confirmă Miron care, între timp, stătuse de vorbă cu paznicul. Individul e cam afumat, zice că n-a văzut și n-a auzit nimic. Cred că s-a pilit zdravăn și pe urmă a băgat cornul în pernă.

– Cum? N-a știut că domnul Teșulescu e aici?

– Susține că nu l-a văzut când a intrat.

– Foarte ciudat.

Se lasă o tăcere pe care tot eu o întrerup:

– Dar domnul Teșulescu obișnuia să vină noaptea pe șantier?

– Uneori mai trecea și noaptea, ca să vadă cum merg lucrurile, să se asigure că nu se fură. Ziua n-avea timp întotdeauna.

– Ce putea să vadă în beznă?

– Avea o lanternă. Făcea o lumină…

M-am uitat jur-împrejur.

– N-o văd. Pe unde-o fi?

Șeful de echipă se scarpină gânditor la ceafă.

– O fi pe-aici, pe undeva… O fi luat-o careva dintr-ai noștri. Băi! A luat vreunul lanterna domnului Teșulescu?

Ceilalți lucrători se uită unul la altul.

– Nu, șefu’!

– Foarte ciudat! Mai căutați-o, poate dați de ea.

Cam fără chef, muncitorii se apucă să caute printre cărămizi. Într-un târziu, unul strigă cu oboseală în glas:

– Nu e, șefu’!

„Șefu“ e intrigat.

– Să fi venit fără lanternă? N-ar fi văzut nimic. O avea mereu în mașină.

Mercedesul are cheile în contact. Intru în mașină și nu-mi trebuie mult ca să descopăr lanterna în compartimentul pentru acte.

– Foarte ciudat!, zic eu pentru a treia oară și ies din agregatul sclipitor de parcă mi-ar fi frică să nu stric ceva.

Lângă Mercedes se văd și urmele altor mașini; unele sunt late și mai adânci, ca și cum vehiculul care le-a lăsat a staționat. Să fie de la vreun camion? Nu. Mai curând de la un jeep. Și sunt urme proaspete.

Miron se apropie triumfător de mine.

– L-am strâns cu ușa.

Smuls din gândurile mele îl privesc cu nedumerire.

– Pe cine?

– Pe paznic. A mărturisit tot. S-a matolit și a soilit toată noaptea. Ai fi putut tăia lemne pe el și n-ar fi simțit nimic. Ne-ajută asta cu ceva?

– Ba bine că nu.

Pe Miron îl cuprinde nerăbdarea.

– Ai prins un fir?

Nu-i răspund. Mai trebuie să verific ceva. M-apropii din nou de cadavru, mă aplec și îl examinez cu și mai multă luare aminte.

– Ei? Ce e?, fierbe partenerul meu.

De-abia după ce mă ridic îi răspund.

– Rana cea mai gravă e la tâmpla dreaptă. Atunci cum îți explici că nu există nici un firicel de praf cărămiziu în locul cu pricina? S-ar fi putut găsi chiar și o așchie ținând cont de grozăvia loviturii, așa cum se găsesc în alte părți ale corpului.

– Asta înseamnă că…

– Asta înseamnă că trebuie să chemi medicul legist; nu numai pe el, toată echipa. Domnul Teșulescu n-a murit aici, din pricina unui accident stupid. I s-a luat viața în altă parte și apoi au cărat cadavrul pe șantier. Mașina i-a fost condusă de către altcineva și lăsată în fața porții, pentru ca totul să pară o întâmplare nefericită. Cadavrul l-au acoperit cu cărămizi, chipurile prăbușite dintr-o neglijență.

Nu numai Miron mă ascultă cu gura căscată. Șeful de echipă e și el înmărmurit.

– S-ar putea să aveți dreptate… Domnul Teșulescu nu-și lăsa niciodată cheile în contact… E un cartier cam nesigur… Mai ales noaptea…

Nu-l las să continue și îl întreb aproape răstit:

– La domnul Teșulescu venea cineva cu un jeep? Vreo cunoștință, vreun arhitect…

– Nu e o cunoștință, e cineva foarte apropiat, mâna lui dreaptă: domnul Sabin Grumăzescu. El are un jeep.

Îi spun printre dinți lui Miron:

– Dacă acest domn nu are un alibi beton pentru noaptea trecută, a încurcat-o. Iar dacă în mașina lui e vreo urmă de sânge, chiar că l-a văzut pe dracu’.

…Pentru o clipă, o rază de soare reușește să străpungă vălătucii de nori. Dar numai pentru o clipă.

(sursa foto: timisoaraexpres.ro)