Manuscrisul furat

Manuscrisul avea fix două sute de pagini. Unora li s-ar fi părut puțin; domnul Florin Horomcea era însă mulțumit. „Nu-i nevoie de mai mult. Așa cum e, va fi o bombă. Lumea literară – și nu numai ea – va vui. Iar de opera amărâtului ăsta se va alege praful și pulberea.“ Toată după-amiaza recitise lucrarea pe care i-o consacrase lui Călin Petculescu, cel mai în vogă scriitor al momentului. Cărților acestuia atinseseră în ultimii ani tiraje halucinante. Nu era zi în care la radio sau la posturile de televiziune să nu se vorbească despre el. Era invitat în toată țara să dea autografe sau să împărtășească unui auditoriu care literalmente îi sorbea cuvintele de pe buze secretele laboratorului său artistic. Era studiat în școală. Romanele lui plăceau și unor critici de obicei severi, dar și unui public mai puțin pretențios. „Parcă sunt orbi, nu mai au judecata limpede“, își zise Horomcea. „Era nevoie de unul ca mine care să strige, precum copilul acela din poveste, Împăratul e gol! Voi fi, cu siguranță, contestat, bănuit de invidie. N-are importanță. Important e că eseul meu va stârni, în sfârșit, un sâmbure de îndoială. Nu m-aștept ca Petculescu să fie dat jos imediat de pe soclul unde a fost cocoțat fără nici un merit. O să mai treacă o vreme până când toți se vor convinge că e o nulitate. Ce-am făcut eu e doar începutul. L-am prezentat așa cum e: un ratat. Peste vreo zece ani, însă, nu-l va mai aminti nici o istorie literară, ca și cum nici n-ar fi existat.“

Era în al nouălea cer. Dimineață se va duce să predea manuscrisul. Găsise cu greu o editură care să i-l accepte. Iar peste câteva săptămâni cartea va apărea. Deja se vorbea despre ea ca despre o blasfemie. Chiar dacă va fi hulită, toți o așteptau cu febrilitate. Îi păsa prea puțin din moment ce știa că scrisese numai și numai adevărul.

Lăsă din mâini paginile dactilografiate și se așeză mai comod în fotoliul în care stătea. Simțea nevoia să-și toarne un pahar cu vin, dar îi era prea lene să se deplaseze până la frigiderul unde avea o sticlă nedesfăcută. Tocmai atunci auzi soneria. Instinctiv se uită la ceas – trecuse de zece, cine putea să fie la ora asta din noapte? Se ridică agasat.

Se uită prin vizor – figura luminată de becul de pe palier nu-i spunea nimic. Deschise totuși ușa, fără să ridice lanțul de siguranță.

– Ce doriți?

– Priori post. Aveți o scrisoare.

– O scrisoare? Dați-mi-o!

– Trebuie să-mi semnați de primire.

Domnul Horomcea închise ușa la loc, înlătură lanțul de siguranță și apoi deschise din nou.

– Unde trebuie să semnez?

Atunci începu nebunia. Individul îl îmbrânci în apartament, trase ușa după el și începu să-l lovească furios.

– Ce… ce-i asta?

Nu mai apucă să rostească alte cuvinte. Agresorul îi cuprinse gâtul cu degetele lui puternice și începu să strângă cu toată forța. Ochii domnului Horomcea se măriră în orbite, în vreme ce încerca să se apere, să se agațe de hainele celuilalt, să se smulgă din încleștare. În curând se lăsă moale și căzu pe covor fără viață.

***

– Pe-aici parcă au trecut vandalii!

Miron avea perfectă dreptate. În jurul nostru zăceau împrăștiate cărți, scaune și fotolii răsturnate, maldăre de coli scrise sau complet albe, creioane, pixuri, mașinii de scris îi fusese smulsă claviatura. Iar în mijlocul încăperii Horomcea se uita și el la noi cu o figură parcă nedumerită.

– Ce naiba căutau hoții în casa unui amărât de profesor?

– Să încercăm să vedem dacă lipsește ceva.

L-am chemat pe vecinul de palier care mai venea din când în când pe la profesor. După ce s-a învârtit prin cele două camere ale apartamentului a ridicat neputincios din umeri.

– Nu-mi dau seama dacă s-a furat ceva. Mai curând aș zice că n-a dispărut nimic.

– Atunci de ce a fost omorât?

Nu i-am răspuns lui Miron. Îl urmăream pe vecin cum aruncă totuși în continuare priviri curioase prin jur, de parcă ar fi căutat ceva. N-am mai rezistat.

– Ce căutați?

Nu mi-a răspuns decât după ce a mai cercetat și baia și bucătăria, a cotrobăit și prin sertarele biroului.

– Totuși, cred că lipsește ceva… Nu-l mai văd.

Miron e nerăbdător.

– Ce nu mai vedeți?

– Manuscrisul.

– Care manuscris?

– Horomcea terminase o lucrare despre Petculescu. Îl făcea praf. Mi l-a arătat chiar ieri dimineață. Era foarte bucuros. Voia să-i mai dea o ultimă citire. Urma să-l predea azi la o editură.

– Sunteți sigur?

– Nu pot fi sigur. Poate că l-a împrumutat cuiva. Nu prea văd cui – nu era cu nimeni în relații apropiate.

– Experții noștri spun că ucigașul a lucrat cu mănuși. N-a lăsat nici o urmă. Afurisită poveste!

– Nu te mai văita ca o muiere! Vezi mai bine de ce ține profesorul pumnul încleștat.

Pe fața lui Miron se citește spaima de a atinge pe cel mort. Mi se face milă de el și descleștez eu pumnul profesorului. În palma lui e un nasture sclipitor.

Lui Miron îi revine graiul.

– E un nasture de la blugi. Uite, scrie Levi’s Strauss.

– Știu și eu să citesc. Caută mai bine prin casă niște pantaloni sau o geacă de blugi.

– Nu purta așa ceva, intervine vecinul.

Miron rămâne țintuit.

– Ce stai? Parcă ți-am spus ceva.

Fără să mai înțeleagă nimic, Miron își începe căutarea.

– Despre ce era lucrarea cu pricina?

– Profesorul mi-a citit câteva fragmente. Nu mi-a citit prea mult, pentru că nu eram de acord cu el. După cum v-am spus, îl făcea albie de porci pe Petculescu. Din impostor și ratat nu-l scotea.

– N-am găsit blugii, ne anunță Miron.

Mai arunc o privire prin jur, în speranța că mai zărim ceva important și ne luăm valea.

***

Camera e pur și simplu tapetată cu fotografii. În toate pozele e unul și același personaj: la masa de lucru, dând autografe, împreună cu câinele pe o pajiște, pe un iaht, pe o cărăruie de munte… Pe un perete, mare, e o semnătură cu înflorituri elegante, dar perfect lizibilă: Călin Petculescu. În încăpere cineva stă într-un fotoliu vechi și ține în brațe un maldăr de file pe care le citește îngândurat. Din când în când se încruntă, alteori figura lui capătă o expresie de amărăciune. De la un casetofon abia se aude o melodie tânguitoare.

***

Vila lui Călin Petculescu e la marginea Bucureștiului, într-unul dintre cartierele parveniților tranziției. Celebrul autor ne-a primit în halat și ne-a invitat în bibliotecă unde ne-am așezat pe o canapea. I-am comunicat sfârșitul tragic al profesorului Florin Horomcea. N-a schițat nici o tresărire. A rostit doar: „Groaznic“.

– Știați de lucrarea pe care v-a consacrat-o?

– Cine nu știa? Despre morți numai bine, dar săracul era un biet veleitar care, la sfârșit de carieră, pentru că nu făcuse nimic important toată viața, s-a gândit să lase ceva în urmă înjurându-mă pe mine. Mă lăsau complet rece părerile lui. Dar nu doriți o cafea?

Îl opresc pe Miron care se și repezise să zică da.

– Mulțumim, nu stăm mult.

Pentru prima oară scriitorul ne privește bănuitor.

– Nu cumva credeți că i-am făcut eu felul?

– Fiți liniștit, nu vă bănuiește nimeni.

– Sincer să fiu, chiar dacă m-a împroșcat cu noroi în multe articole, nu i-am purtat pică. Atacurile lui n-aveau nici o bază. Miile de cititori pe care îi am erau mai indignați decât mine.

Îmi vine o idee – s-ar putea să fie bună.

– Primiți scrisori de la admiratori?

– Maldăre! Și toți vor să poarte corespondență cu mine. N-am cum. De-abia am timp să le citesc. Vor autografe – pe astea le dau cu plăcere, vor întâlniri, unele domnișoare, știind că sunt divorțat, fac chiar propuneri…

– Și nu le răspundeți niciodată?

– Uneori le mai răspund, dacă scrisorile lor sunt interesante. Am câțiva cu care chiar port corespondență.

– E cineva printre ei mai deosebit?

Se gândește o clipă.

– Da, aș putea spune că din noianul acesta de corespondenți, este unul care e un tip mai special. Cu el am vrut eu să mă întâlnesc, dar mi-a răspuns că nu e încă pregătit să stea de vorbă cu mine. E un pensionar care mi-a citit toate cărțile și care scrie foarte frumos – nu numai caligrafic, dar și interesant. M-am gândit să-l transform într-un personaj de carte.

– Ne dați voie să ne uităm și noi prin scrisorile admiratorilor dumneavoastră?

E puțin stânjenit.

– Nu le păstrez pe toate. Pe cele mai multe le arunc. Vă pot face însă un pachet cu cele pe care le mai am.

***

În camera unde pereții erau tapetați cu fotografiile lui Călin Petculescu s-a lăsat întunericul. Individul cufundat în fotoliu nu mai citește și parcă doarme. Casetofonul a încetat să mai cânte. Deodată, se aude ca un început de plânset. Apoi, insul se ridică brusc și se repede la pozele de pe pereți. Pornește să le smulgă cu furie și să le facă bucăți. Pe urmă le calcă în picioare.

***

Sunt câteva sute de scrisori pe care le-am citit toată ziua. Am obosit, mă dor ochii. Scriitorul are dreptate – cele mai interesante sunt epistolele pensionarului. Exprimă o admirație ieșită din comun, însă cuvintele pe care le-a așternut pe hârtie sunt pline de căldură și istorisesc fapte de viață emoționante. E vorba despre un personaj care și-a dorit să aibă un model și nu l-a găsit decât târziu, când i se apropia sfârșitul. Dar, oricât aș vrea să mi-l închipui pe sexagenarul ajuns la pensie un ucigaș dornic să-l suprime pe cel care i-a defăimat idolul, nu reușesc. Pentru a-i rupe beregata lui Florin Horomcea ar trebui forța cuiva mult mai tânăr.

Miron intră val-vârtej în birou.

– E groasă! Călin Petculescu a fost omorât.

Într-o clipă sunt în picioare.

– Cum așa?

– La fel ca pe Horomcea. L-a strâns careva de beregată.

Stau doar puțin pe gânduri.

– Du-te la casa lui Petculescu. Eu vin mai târziu.

N-aștept s-aud protestele lui Miron și ies primul din clădire.

***

Am sunat la ușă și în prag mi-a apărut un tânăr îmbrăcat într-un trening ponosit.

– Ce doriți?

– Îl caut pe Zamfir Răvescu.

– Eu sunt.

– Nu se poate! Înseamnă că îl caut pe tatăl dumneavoastră. Aveți același nume?

– Tatăl meu a murit demult. Și nu aveam același nume.

Nu se dă din pragul ușii. N-am încotro și scot legitimația.

– Vreau să stăm puțin de vorbă.

– Mă rog, zice el în silă.

În sfârșit, mă lasă să intru. E o încăpere modestă, cu mobile sărăcăcioase.

– Cu ce vă pot fi de folos?

– Anchetez două crime. L-ai cunoscut pe Florin Horomcea?

Nici un mușchi nu tresare pe fața lui.

– Nu. Cine e?

– Dar pe Călin Petculescu?

– De ăsta am auzit… E scriitor, parcă.

– N-ai purtat corespondență cu el?

– Nu.

– Nu te-ai dat drept un fan de-al lui, nu ți-ai inventat biografia unui bătrân pensionar?

– Ce-i aiureala asta?

– Mă rog, o fi o aiureală. Chiar dacă ți-ai prefăcut scrisul, experții noștri tot pot dovedi că tu i-ai scris de câțiva ani încoace.

Cedează dintr-o dată.

– Da, a fost o glumă la început, după aia m-am prins în joc. De aia nici n-am vrut să-l întâlnesc – dacă îi spusesem că sunt altcineva!

Îl las o clipă să creadă că m-a convins. Tocmai când crede că a scăpat, atac decisiv.

– Porți blugi?

E total descumpănit.

– Da, am o geacă și niște pantaloni.

– Adu-i încoace!

Mă uit la haine cu atenție – nici un nasture lipsă. De aia e atât de sigur pe el. Mă mai uit o dată – ceva nu-i în regulă. Un nasture e mai strălucitor decât ceilalți, semn că e pus de curând.

– De obicei, un costum de blugi se vinde și cu un nasture de rezervă. Unde e?

Dintr-o dată îl simt descumpănit.

– Am pierdut unul și a trebuit să-l înlocuiesc…

– Sigur că l-ai pierdut. L-ai pierdut când l-ai omorât pe Horomcea.

– Nu-i adevărat!

Nu-l pierd din ochi și deschid ușa spre încăperea cealaltă. Arunc doar o privire și mă întorc din nou la el. M-am lămurit definitiv.

Pereții celeilalte încăperi sunt tapetați cu o singură fotografie multiplicată de zeci de ori: fotografia lui Florin Horomcea.

(sursa foto: phalert.ro)