George Arion„O, dragul meu, iubitul meu, trebuie să te mai văd măcar o dată înainte de a te coborî în groapa aceea rece și întunecoasă. Or să-ți înfigă o cruce la cap, or să-ți pună coroane de flori și unii vor vărsa lacrimi. Dar nimeni nu va plânge cu adevărat după tine așa cum plâng eu. Fiindcă tu ai fost lumina ochilor mei, mândria mea, cea mai scumpă comoară. De-aceea trebuie să te mai văd și să-ți mângâi obrazul și părul negru ca pana corbului. De-aceea sunt aici, singură în biserică, veghindu-te și încercând să deschid sicriul ăsta blestemat în care te-au închis. Ce-au avut cu tine de ți-au făcut atâtea necazuri? De ce te-au zvârlit în temniță ca pe-un netrebnic? Te-au invidiat, asta e! După ce ți-au omorât tatăl le-a fost frică de tine că o să-i iei locul. Fiindcă lumea te-a iubit. Pe oriunde ai trecut ai făcut numai bine. I-ai ajutat pe cei sărmani, le-ai îndulcit, pe cât ți-au dat voie părinții, traiul, le-ai adus o geană de speranță în viața lor amărâtă. Dar ticăloșii n-au vrut să ajungi în fruntea țării. Încă de când erai foarte tânăr au început să scornească vrute și nevrute pe seama ta. Au răspândit zvonul că din școală ai început să te ții numai de chefuri, că ți-ai violat colegele care, de frică, n-au spus nimic niciodată. Au mai născocit că în tinerețe umblai noaptea pe străzi la agățat de fete și că erai beat la volan când ai comis două accidente mortale. Ce vină ai tu, dacă o fi adevărat? Ce căutau neisprăviții aceia noaptea pe străzi, în loc să doarmă liniștiți în paturile lor? Și ce dacă umblai după fete – ce, alții nu umblă după fuste când sângele le clocotește în vine? Da, dar ei nu erau așa frumoși ca tine, nu aveau puterea ta, de aia crăpau de ciudă. Unul mai criminal decât toți a băgat și cuțitul în tine. Ai suferit, dar n-ai crâcnit, te-a văzut o lume întreagă cât de curajos te-ai purtat. Am crezut că mor pe loc când ți-am zărit chipul palid la televizor și cum se răsteau la tine tot felul de neica-nimeni și te înghionteau și te îmbrânceau. Nemernicii! Mi-a venit să-i omor pe toți! Dar tu ai fost mai demn decât ei. De aceea nu poate nimeni să mi te scoată din inimă, oricâte ar trăncăni că ai făcut și ai dres. Numai minciuni! Eu însă vreau acum să-ți mai ating o dată trupul tău mândru. De-o oră încerc să ridic blestematul ăsta de capac. Mi-am zdrelit mâinile, nici dalta și nici ciocanul nu mă prea ajută, abia am reușit să fac o spărtură mică, iar noaptea trece iute, iute și dimineață vor veni ca să te poarte pe drumul cel fără de întoarcere. Te-ai dus pentru totdeauna, te-au îmbolnăvit cu medicamentele lor pe care ți le-au dat în închisoare. Nu-i adevărat, nu whisky-ul te-a omorât, ci pastilele alea blestemate pe care te-au silit să le iei zicându-ți că ești bolnav de ciroză și că nu mai ai scăpare. Te-au trimis și la Viena, chipurile pentru operație, dar de fapt acolo ți-au luat zilele, sub bisturiul unui criminal, ca să se zică, vai ce miloși sunt, l-au tratat la cei mai buni specialiști, dar nu s-a mai putut face nimic, avea ficatul făcut praf. Pe mine însă nu mă pot duce. Știu sigur că n-ai avut nimic, că totul a fost doar o invenție ca să scape de tine. Oricând puteai să-i iei de guler și să le spui: «Mă, ce căutați voi în scaunul tatălui meu? Ce drept aveți voi să conduceți acest popor? Voi, care ați omorât mai mult de o mie de tineri, numai să puneți mâna pe o putere care nu-i a voastră? În lături, năpârcilor! Poporul e cu mine!»
Haide, scumpule, mai ai răbdare! În curând o să ne vedem din nou. Uite, deschizătura s-a mai lărgit. Cum sună loviturile de ciocan pe daltă în biserica asta pustie! Curentul care pătrunde prin ferestrele prost închise – pe una dintre ele am intrat și eu – fac să pâlpâie lumânările. Unele s-au și stins. Să știi că m-am îmbrăcat frumos pentru întâlnirea asta. Mi-am pus cea mai bună rochie, o rochie albă, ca de mireasă. În picioare am pantofi noi, special cumpărați pentru tine, iar pe cap am o coroniță de flori. Vrei să-ți îngân un cântecel ca să-ți alung urâtul până când am să te scot din nou la lumină? Nu? Ai dreptate: ne-ar putea auzi cineva. Și așa mi-e teamă ca zgomotul pe care îl fac cu ciocanul și dalta să nu scoale din somn vreun paznic. Deși, la ora asta, dorm cu toții, beți turtă. Nu trebuie să ne fie frică de nimic. Suntem doar noi doi, în bisericuța asta unde în zori vor ține slujba. Dar atunci vom fi departe. Am să te duc într-un loc în care n-ai fost niciodată. Un loc pe care l-am pregătit pentru noi de când ne-am cunoscut.
Mai ții minte cum ne-am cunoscut? O, prostuțule, ai uitat! Cum să ții tu minte o fetișcană de optsprezece ani pe care ai văzut-o o singură dată în viață? Eram la liceu, la Iași, când tu ai venit în mașina aceea strălucitoare pe care o conduceai chiar tu. Erau cu tine mai mulți, în alte mașini, dar eu am știut din prima clipă că tu ești ACELA. Veniseși cu treburi importante, iar după ce le-ai terminat, te-au dus într-un restaurant, ca să mănânci și să te mai odihnești după grijile de peste zi. La un moment dat ai cerut să fie aduse zece fete, «dar fete să fie». Am fost bucuroasă că eram de față și m-au ales și pe mine în grupul care stăteam și ne uitam una la alta și nu știam ce să facem. Eram un pic geloasă – iartă-mă, dragul meu –, pentru că n-am fost numai eu aleasă, dar te-am înțeles, tu nu erai un oricine. Tu ai continuat ospățul, păreai să fi uitat de noi, vorbeai tare, erai vesel, ceva îți reușise de minune și, cei din jur, ca niște servitori ce erau, orice funcții ar fi avut, nu știau ce să mai facă pentru a-ți intra în voie. Ai primit, la un moment dat, un telefon, ți-ai terminat de băut paharul și ai strigat: «Gata, plecăm la Costinești, îmbarcarea!» Cineva a îndrăznit să îngaime, uluit de întorsătura lucrurilor: «Și cu fetele ce facem?» Abia atunci ți-ai adus aminte de grupul nostru! Ne-ai privit o clipă și ai dat din mână: «Le luăm cu noi!» Și ai ieșit din încăpere val-vârtej, ai coborât treptele clătinându-te ușor – oboseala zilei te ajunsese – și te-ai suit în mașină, la volan, dând la o parte șoferul care ținea morțiș să conducă el. Ai pornit ca din pușcă, o mașină cu girofar a țâșnit imediat după tine. Noi a trebuit să mai așteptăm, până când s-au mai găsit câteva mașini.
Te-am văzut peste câteva ore pe malul mării, într-o discotecă, unde stăteai din nou la masă, proaspăt de parcă n-ai fi condus toată noaptea. Râdeai, erai bucuros, așa că era și firesc să golești pahar după pahar. De-abia pe la opt dimineața ai vrut să te duci la culcare. «Și cu fetele ce facem?», a îndrăznit din nou să întrebe cineva. «Cu fetele? Care fete?» «Cu fetele pe care le-am adus.» «A, da… Pune-le să se dezbrace. În pielea goală. Și să stea cu fața la perete. Să se sprijine cu palmele de el. Și să depărteze picioarele. Repede, că n-am timp. Le rezolv urgent pe toate.»
Vai, cât mi-a plăcut glasul tău atunci! Era glasul unui adevărat conducător. De emoție, eu, spre deosebire de celelalte, m-am zbătut, așa că doi din paznicii tăi m-au înșfăcat și mi-au smuls hainele și m-au ținut de mâini și de picioare. Tu ai început să treci de la una la alta – intrai și ieșeai rapid, cred că nici nu vedeai bine pe cine ai în față. La mine ai zăbovit mai mult, mi-am dat seama chiar că-ți place, dragul meu, primul meu bărbat și singurul bărbat din viața mea. Ai plecat apoi să te odihnești, iar pe noi ne-au lăsat în voia soartei – abia acum pot să-ți spun, să ți-i pârăsc pe cei pe care îi socoteai prieteni – nu ne-au dat nici bani de tren, n-aveam nici acte, nici nu știu cum am ajuns acasă. Iar pe deasupra au născocit despre mine că sunt nebună. M-au purtat prin spitale, m-au supus la tot soiul de șocuri electrice – doar-doar o să te uit. Ei bine, nu te-am uitat. Eu sunt singura care nu te-a uitat și stau în frigul din biserică și, dacă mai ai răbdare, o să ne vedem din nou. Uite, mai am puțin. O lovitură, și încă una. Gata! Acum ridic capacul. Iată-mă, iubitul meu!”
Tânăra femeie cu părul cărunt, îmbrăcată în alb și cu o coroniță de flori pe cap lăsă dalta și ciocanul cu care lucrase toată noaptea. Se opinti și săltă cu greu capacul de plumb. Privi o clipă înăuntru și apoi o luă la fugă urlând. Se cățără până la fereastra pe unde intrase și dispăru în noapte.
De-abia atunci am ieșit din întunericul altarului unde stăteam la pândă. M-am apropiat de sicriul desfăcut și, la rândul meu, am privit cu luare-aminte. Fiori de gheață m-au străbătut din cap până-n picioare. Fiindcă înăuntru nu era nimeni.
(sursa foto: mediafax.ro)
