Imposibila anchetă

Intrasem în posesia unui manuscris incendiar. Îl citisem de mai multe ori, aproape că îl învățasem pe de rost. Mi-l dăduse un individ pe care nu-l cunoșteam, în timp ce beam o cafea la Nova Brasilia. Mi-l pusese în brațe și-mi spusese doar atât: „Totul e purul adevăr.“ Până să înțeleg ce era în plicul de culoare cafenie, se făcuse nevăzut. Nici nu știam să-l descriu, îi reținusem doar privirea rătăcită.

Nu deschisesem plicul imediat, mă grăbeam să-mi termin cafeaua și să ajung la o întâlnire importantă. De-abia spre seară mi-am adus aminte de necunoscutul în loden verde – doar atât îmi mai rămăsese în minte din apariția fugară. Așezat la birou, am deschis cu un coupe-papier plicul, am extras câteva pagini bătute la mașină. Titlul m-a intrigat de la început – Execuția dictatorului, așa că m-am pus pe ­lectură…

„Procesul se terminase. Cei doi fuseseră condamnați la moarte. La auzul sentinței, dictatorul, de teama căruia până nu demult tremurase o țară, privise liniștit completul de judecată improvizat. În timpul procesului repetase o singură frază: «Nu vorbesc decât în fața Marii Adunări Naționale.» Oricât încercaseră procurorul sau avocatul apărării numit din oficiu – culmea era că și acesta mai mult îl acuzase, decât încercase să-l scoată basma curată – să-i smulgă alte vorbe din gură nu reușiseră. Ea, «savanta de renume mondial», încercase în câteva rânduri să se apere, dar el îi mângâiase mâna și o îndemnase să tacă. Stăteau acum înfofoliți în paltoane – în încăperea strâmtă era deosebit de frig, dar nimeni nu părea să-l simtă. Dictatorul avea pe cap cunoscuta lui căciulă, soția lui purta o broboadă. Păreau doi bătrânei cumsecade, stingheriți de forfota din jurul lor, de atenția care li se acordă. Mâinile le fuseseră legate la spate cu niște frânghii ordinare de către doi soldați încă speriați că pot să-i atingă și să se adreseze celor care deținuseră puterea absolută asupra unui popor aproape un sfert de veac.

Întreaga scenă o supraveghea un individ înalt, îmbrăcat într-o haină de piele, de care asculta fără crâcnire toată lumea. În mâini avea un pistol mitralieră. Pe chipul său bărbos se putea citi hotărârea de a împușca pe oricine nu i-ar fi executat ordinele. Acestea erau simple, clare, ca și cum ar fi repetat de sute de ori rolul pe care trebuia să-l joace în această odăiță dintr-o cazarmă de provincie. Nu se simțise nici o poticnire, nici o clipă de șovăială în desfășurarea scenariului. Totul fusese rapid și eficient: și aducerea celor doi în garnizoană, – imaginea dictatorului cu căciula căzută pe frunte, coborând dintr-un transportor blindat, avea să facă, nu peste mult timp, înconjurul lumii –, și judecata sumară și condamnarea.

Iar executarea sentinței avea să fie și ea conformă cu planul dinainte stabilit.

Un telefon începu să sune. Fără grabă, omul în haină de piele ridică receptorul din furcă.

– Alo?

Ascultă câteva clipe și zise:

– Eu sunt.

Ținu receptorul la ureche aproape un minut. Înainte de a-l pune înapoi în furcă, mai zise doar atât:

– Am înțeles. Sentința rămâne în picioare.

Deși lumina era cam chioară, un ins mânuia o cameră de televiziune.

Bărbosul se întoarse spre soldați:

– Ce mai așteptați? Duceți-i!

Cineva deschise ușa și soldații îi împinseră afară pe cei doi. Coridorul în care pătrunseră era și mai slab luminat. Nu făcură decât câțiva pași – cameramanul filma de zor – când, în sfârșit, dictatorul se hotărî să vorbească.

– Vă înșelați! Ne luați drept alții!

Pentru prima oară, omul în haină de piele își ieși din sărite și urlă la cameraman:

– Ia-ți aparatul și cară-te!

Și apoi, spre ceilalți – avocat, procurori, judecători și ­martori:

– Cărați-vă cu toții!

În fundul coridorului se auzi cum se deschide o ușă și apoi se închide la loc. Pentru o clipă, se lăsă o liniște apăsătoare. Apoi, bărbosul se adresă condamnaților cu un glas din care răzbătea, pentru prima dată, înțelegere și o undă de compasiune.

– Ce vrei să spui?

Dictatorul încercă zadarnic să privească mai bine de sub căciula care-i tot cădea pe ochi.

– Ne luați drept alții. Aceia pe care doreați să-i judecați sunt departe. Noi suntem dublurile lor.

Omul în haină de piele se prefăcu surprins:

– Ei, nu zău?

Încurajat de faptul că nu fusese repezit, bărbatul legat cu mâinile la spate continuă să explice. Vocea lui nu mai semăna cu aceea a dictatorului care vorbise la mitingul organizat în Piață sau la proces. Era glasul unui om bătrân și ­speriat.

– Cei doi nu s-au mai întors în țară din călătoria pe care au făcut-o în timpul revoltei. În locul lor am fost trimiși noi.

Omul în haină de piele ar fi trebuit să arate uluit de dezvăluirea făcută. Însă continua să întrebe placid, ca și cum ar fi dorit să afle ceva neimportant, cât e ceasul sau cum va fi vremea în perioada următoare.

– Și?

Bătrânelul era surprins de reacția celuilalt. Totuși, ­continuă să vorbească.

– Ni s-au dat bani mulți ca să le fim dubluri. Le-am ținut locul de zeci de ori – la o vizită în agricultură, unde bieții țărani n-aveau cum să-și dea seama cu cine au de-a face, la vreo vizită într-o fabrică, unde muncitorii erau fericiți că-i pot strânge mâna celui mai iubit fiu al poporului, la vreun congres unde am stat în prezidiu ore în șir… Faptul că i-am dublat ­ explică puterea de muncă pe care chipurile o avea, multele deplasări care pe un om obișnuit l-ar fi pus la pământ.

– Foarte interesant!

– Așa că faceți o greșeală, dacă ne împușcați. Noi suntem alții.

De-abia acum bărbatul în haină de piele păru să-și iasă din nou din fire.

– Și-atunci ce-ați vrea să fac?

– Să ne dați drumul. Suntem nevinovați. Nu noi i-am făcut pe oameni să sufere de frig și de foame, nu noi am dărâmat biserici sau am clădit în neștire după ce am distrus cartiere întregi.

Bărbosul izbucni în râs. Cei doi îl priviră cu mirare. Era pentru prima oară când îl auzeau râzând! Hohotul unui om sănătos și sigur pe el însuși.

– Ar fi culmea să vă dau drumul! O țară întreagă așteaptă să vadă caseta cu filmul execuției. Ce-o să le zic? O să apar la televizor și o să spun: «Stimați compatrioți! Execuția n-a mai avut loc. Ne-am înșelat! Dictatorul a fugit. Ne-a scăpat prin­tre degete.» Nu, domnule Lucian Panaitescu. O să vă pun la zid și un pluton de soldați o să vă ciuruiască.

Bătrânului începură să-i tremure picioarele.

– Cum? Știați?

– Ba bine că nu! Plecarea dictatorului din țară era prevăzută în plan. A plătit miliarde de dolari ca să scape. Bani care au intrat pe mâna cui am vrut noi. Nu-i plâng – le-au rămas destui bani ca să aibă parte de o bătrânețe tihnită, sub alt nume și cu alte înfățișări. Așa că ați căzut mesa, cum se zice la voi în Ferentarii unde ați copilărit.

Bătrâna izbucni în lacrimi.

– Cruțați-ne! N-am făcut nimic!

– Imposibil, cucoană! O să intrați în istorie. Chipurile voastre o să fie știute de o lume întreagă. E drept, or să fie ele cam ciuruite de gloanțe, dar tot celebritate se cheamă.

Bătrânelul încercă să fie sfidător.

– Să știți că ne-am luat măsuri de apărare.

Bărbosul nu părea impresionat.

– Da?

– Da. Doar nu eram nebuni să ne aruncăm de bună voie în gura lupului.

– Ei, nu zău?, îl ironiză omul în haină de piele.

De-abia rosti vorbele astea și scoase din buzunarul hainei un pistol. Îl lipi de ceafa femeii și trase un singur glonte. Femeia, care nici n-apucase să priceapă ce se-ntâmplă, se prăbuși pe podeaua de ciment, cu o expresie de uimire în ochi.

Bătrânul realiză că urmează să aibă și el aceeași soartă și spuse repede:

– Am spus totul cuiva de încredere. O să povestească la toată lumea dacă ni se întâmplă ceva.

– Ei, și? Cine o să-l creadă?

Se mai auzi o împușcătură și bătrânul căzu peste celălalt cadavru.

Bărbosul se uită câteva clipe la trupurile fără viață.

– Bună treabă!

Străbătu cu pași largi coridorul, deschise ușa și zbieră la soldații care așteptau înfricoșați în curte:

– Luați-i și sprijiniți-i de zid! Apoi, foc de voie!

Îl zări pe cameramanul care se învârtea de colo-colo, neștiind ce să facă.

– Tu ce dracu’ faci acolo? După execuție filmează cadavrele! Să știe neamul c-am scăpat de dictatură! Asta e istorie, ce mama naibii! Marș la treabă!“

…La sfârșitul lecturii am rămas pe gânduri, cuprins de ne­liniște. Paginile parcă îmi ardeau mâinile. Ce era cu ma­nu­scrisul acela ciudat? O ficțiune? O mărturie deghizată? Și ce trebuia să fac în continuare? Ce dorea necunoscutul de la mi­ne? Să pornesc o anchetă? Cum? De unde? Cu ce mij­loace? Și cine mi-ar fi aprobat cercetările? Dar era vreun sâm­bure de adevăr în ceea ce citisem? Cum spusese indivi­dul? „Totul e purul adevăr.“ De unde știe el asta? Fusese ma­r­tor al întâmplării respective? O auzise de la altcineva? Tre­buia sau nu să-l informez pe Ăl Mare? Avea oare vreun rost? Cui i-ar fi folosit dacă aș fi aflat că nu era invenția unui ne­bun sau a unui tip care se distra să fabuleze doar ca să mă pună pe jar?

M-a smuls din gândurile care mă munceau intrarea intempestivă a lui Miron. Avea o față radioasă și purta în brațe o cutie de carton.

– Șefu’ scump, suntem mari! Intrăm în Europa înaintea altora. Ce mai, ne-am pricopsit.

Cu gesturi febrile, a deschis cutia și a scos din ea un aparat cum nu mai văzusem.

– Ce naiba e drăcia asta?

Miron era în al nouălea cer.

– Ce să fie? Un tocător de documente. De-acum n-o să mai rupem ca ghiolbanii hârtiile care nu ne mai trebuie. Nu. De-acum punem hârțoaga în apărătușul ăsta și o facem fâșii-fâșii. Unde-i o priză liberă?

Puse aparatul în priză și apoi se uită în jur.

– Hai să-i facem proba. N-ai niște hârtii care nu-ți fac trebuință?

După o scurtă ezitare, i-am întins ciudatul manuscris. Fără să vadă despre ce e vorba, Miron luă prima filă și o introduse în aparat. S-a auzit un zgomot ca de ferăstrău ­electric și în câteva clipe hârtia fu transformată în fâșii înguste.

– Înaltă clasă!, exclamă mulțumit partenerul meu. Chisăliță a făcut-o!

Luă la rând celelalte pagini și aparatul le tocă, parcă mulțumit că i se dă de lucru.

Brusc, pe Miron îl apucă îngrijorarea.

– Sigur nu mai aveai nevoie de hârtiile astea? Ai fi în stare să mă pui să le reconstitui!

N-am apucat să-i răspund fiindcă tocmai atunci a sunat telefonul. Potrivit obiceiului său, Miron se repezi să răspundă.

– Pe tine te vrea, zise el nemulțumit că nu-l caută vreo jună.

Am apropiat receptorul de ureche.

– Alo?

De la capătul celălalt al firului am auzit o voce în care se ghicea o mare oboseală.

– Nu uitați – totul e purul adevăr.