Hoți din apartamente

Cunoșteam multe cazuri de furturi din apartamente, dar modul cum fusese jefuită familia Cernescu le întrecea pe toate.

– Nici nu știi dacă să râzi sau să plângi, zisese pe bună dreptate Miron Stratilat.

Într-adevăr, hoții procedaseră de-a dreptul ingenios. Nu recurseseră la banala spargere a ușii cu o rangă. Nici nu folosiseră șperacle sau chei potrivite. Nu. Pur și simplu, într-un bloc de pe Titulescu se înființaseră într-o bună zi trei inși bine clădiți, îmbrăcați în salopete albastre. Cu ei aveau o canapea și două fotolii pe care le căraseră pe scări, gâfâind și înjurând de mama focului. Când ajunseseră la etajul șase, se opriseră și-și șterseseră frunțile transpirate. Unul dintre ei apăsase energic pe butonul soneriei de la apartamentul fa­miliei Ion Cernescu. Nu-i răspunsese nimeni. După câteva minute de așteptare, unul dintre ei își luase inima în dinți și sunase la apartamentul vecin. Le deschisese o femeie în vârstă care îi măsurase cu priviri bănuitoare, dar se liniștise când îi văzu echipați civilizat și îi auzise ce frumos îi vorbesc.

– Nu vă supărați, i se adresase cel mai vânjos dintre ei, care părea să fie șeful echipei, nu știți dacă e cineva acasă la familia Cernescu?

– În ce problemă?, se interesase mai întâi pensionara.

– Domnul Cernescu a comandat o canapea și două fotolii. I-am adus mobila, potrivit înțelegerii…

– Dar au plecat ieri în concediu la mare… Nu-i nimeni acasă.

– Cum așa?, se miră zdrahonul. Apoi, fără să se mai controleze, adăugase:

– Ce mama naibii, am cărat degeaba mobila asta șase etaje?

Femeia îi cântărise încă o dată din ochi.

– Lucrurile s-ar putea rezolva, zisese ea într-un sfârșit. La plecare mi-au lăsat mie cheile, ca să ud florile. Au o groază de ghivece cu flori. Și mai au și un motan căruia îi dau zilnic să mănânce.

– Suntem salvați, se bucurase șeful.

Vecina de palier le descuiase ușa și în câteva minute mobila fusese cărată în apartamentul familiei Cernescu.

– Doamnă Liciu, semnați, vă rog, aici de primire.

Cei trei își luaseră tălpășița, vădit nemulțumiți că de data asta nu se aleseseră cu nici un bacșiș.

A doua zi veniseră din nou și sunaseră direct la apartamentul pensionarei. Aceasta apăruse în pragul ușii și îi privise cu nedumerire.

– S-a făcut o greșeală, îi explicase șeful stânjenit. Am adus o altă mobilă.

– Chiar mă miram, mărturisise femeia. Doar canapeaua și fotoliile din sufragerie sunt încă noi.

– Trebuia să aducem o mobilă de bucătărie. O luăm pe asta și mâine venim cu cealaltă.

Cei trei nu zăboviseră mai mult de un sfert de oră în apartament. Luaseră canapeaua și fotoliile și plecaseră.

Dar nu mai reveniseră nici în a doua și nici în a treia zi. Iar când familia Cernescu se întorsese din concediu începuse ne­­bunia. Din locuință lipseau un aparat video, un power-book, o imprimantă, niște bijuterii și câteva mii de dolari.

– Bună treabă, oftase Miron când ni se încredințase cazul.

Evident, nici urmă de amprente. Iar după descrierile doamnei Liciu nu se putea alcătui nici un portret-robot. Și nici vreun caz asemănător nu mai fusese înregistrat la poliție, ca să avem un punct de plecare.

Exista un singur element pe care, printre hohote de plâns – bănuiala putea să cadă și asupra ei – femeia reușise să ni-l furnizeze: pe canapea se afla o etichetă pe care scria Florena.

Am început să bântuim prin magazinele de mobilă, să dăm telefoane. Zadarnic. Toți ne răspundeau că respectivul model de canapea fusese de mult scos din stoc. Nu se mai producea.

Și totuși, într-un magazin din Pantelimon, am descope­rit-o pe Florena zăcând într-un ungher.

– N-o cumpără nimeni, se lamentase șeful magazinului. Acum e la modă altceva.

Miron îi dăduse de câteva ori târcoale Florenei, cercetând-o cu atenție. La un moment dat mă trăsese ­deoparte.

– Șefu’ scump, ia uite ce am eu aici!

Deschisese pumnul și i-am zărit în palmă câteva fire de păr.

– Ce e?, îl întrebasem nedumerit. Îți cade părul?

– Nu-i al meu, se burzuluise el. Eu încă nu miaun. E al motanului din casa domnului Cernescu. Afurisitul a dormit pe canapea. Asta-i mobila pe care o căutăm.

Mi-a venit să-l pup de bucurie.

– Ești genial!

– De, facem și noi ce putem… Și în Ferentari se nasc oameni.

Ce-a urmat a fost un mizilic. Strânși cu ușa, trei dintre angajații magazinului recunoscură că, într-o sâmbătă, pro­fitând de absența șefului de magazin, luaseră mobila res­pectivă și o duseseră la familia Cernescu. Pontul îl furnizase un al patrulea angajat, vecin și el de palier cu familia Cernescu și care era la curent și cu plecarea acesteia în concediu, și că doamnei Liciu i se încredințaseră cheile apartamentului. Datorită lui Miron ne mișcasem destul de rapid, așa că la unul dintre împricinați mai găsiserăm câteva dintre obiectele furate.

Miron era în culmea fericirii.

– Șefu’ scump, așa-i că se lasă cu o primă?

– Să zici mersi dacă nu ne taie din salariu, l-am temperat eu. Uiți că am rezolvat cazul într-o săptămână și nu în 24 de ore cum ni s-a cerut?