Detectivul și conița

Mașina – un Volkswagen de un negru strălucitor – opri în dreptul barierei. Femeia de la volan lăsă geamul din dreptul ei jos și luă cartela magnetică pe care i-o înmână un tine­rel îmbrăcat într-o uniformă portocalie. De-abia după aceea bariera se ridică, lăsând mașina să treacă și coborî la loc. Imediat sosi un Audi cu tabla pe alocuri ruginită și, în câteva locuri, ciocnită. Între timp, însă, un panou luminos anunța: „Nu mai sunt locuri libere“. Bărbatul din Audi, roșu la față, cu obrajii atârnând – îi flutură o bancnotă de zece mii puștiului care păzea bariera. Acesta însă dădu neputincios din umeri. Omul din Audi nu mai avu încotro, dădu înapoi și o luă la dreapta pe bulevard. Avu noroc – chiar în dreptul cinematografului Patria găsi un loc de parcare. Plăti pentru o oră și intră pe jos, în parcarea de la Eva. Tocmai la timp – femeia care coborâse din Volkswagen se îndrepta spre magazin. Păru că va intra acolo dar se răzgândi în ultima clipă și o luă la stânga, ocoli blocul și intră prin spate, fără să vadă cum individul gras, cu haine totuși prea largi pe el, care coborâse din Audi, o fotografiază de zor, având grijă să prindă în obiectiv adresa.

***

Femeia se îmbrăcase și se pregătea să plece. Purta o fustă dintr-un material ușor și o bluză puternic decoltată; chiar și cu pantofii cu tocuri joase arăta înaltă. Avea un chip atrăgător, însă privirea îi era rece, de parcă evalua tot ce zărea în jur fără nici o emoție. Făcuse dragoste cu o lipsă de participare care îl enervase pe partenerul ei. Acesta mai zăbovea în pat, acoperit neglijent cu un cearceaf, și se străduia s-o liniștească.

– Nu te înțeleg, Matilda. De ce o iei în tragic?

– Cum să n-o iau în tragic, Robert? Fotografiile astea ție chiar nu-ți spun nimic? Nu te ia cu frig pe șira spinării?

Femeia care, la cei treizeci de ani ai săi, ar mai fi trezit invidia oricărui manechin, arătă cu un gest agasat cele câteva fotografii risipite pe covor. Toate o înfățișau pe ea – intrând în blocul de la Eva, ieșind dintr-o casă inundată în verdeață, pătrunzând într-o cameră de motel – în prag se zărea și Robert cum o întâmpină.

– Cum naiba de nu l-am zărit? Doar ne-am luat atâtea măsuri de precauție. Ne-am întâlnit numai în locuri pe care le-am crezut sigure – în casele prietenilor mei, în afara orașului!

– Pe naiba sigure, izbucni femeia și-și mai puse puțin ruj pe buze. Porcul! Și-acum stă în fața casei!

Cu un gest nervos trase draperia la o parte și privi în stradă. Chiar în dreptul casei era parcat un Audi roșu, la volanul căruia un bărbat puhav se prefăcea interesat de ­lectura unui ziar.

Robert își potrivi mai bine perna sub cap.

– Cum naiba a dat de urma noastră?

– E detectiv particular. De aia sunt detectivi particulari pe lume – ca să fie angajați de soții geloși.

Explicația nu-l mulțumi pe Robert. Începu să se înfurie…

– În orice caz, joacă tare tipul! Îl plătește și soțul tău și vrea să stoarcă bani și de la tine. O să-i vadă când mi-oi vedea eu ceafa.

Femeia tocmai voia să apese pe clanță. Se întoarse brusc.

– Ce vrei să spui?

– Doar nu vrei să-i dai vreun ban?

– Ba bine că nu! Tăcerea lui e de aur pentru mine. Dar ce garanție am că peste o lună, poate peste două luni n-o să vină din nou să ceară, cu glasul lui unsuros, amenințân­du-mă că dă în vileag legătura noastră?

Robert aruncă deoparte cearceaful și, dintr-un salt, ate­riză în mijlocul camerei. Avea cam aceeași vârstă cu Matilda, era bine făcut, cu mușchi care se reliefau frumos, semn neîn­doielnic al frecventării sălilor de gimnastică. Se îmbrăcă rapid.

– Ar trebui eliminat!

Matilda se întoarse cu vioiciune spre el.

– Cine?

– Cum cine? Detectivul. Să dea o mașină peste el. Sau trebuie găsită o altă chestie.

Femeia îl privi cu milă. Aerele lui de fante de mahala, încrezut și sfidător, începuseră s-o enerveze.

– Doamne! Chiar atât te duce capul! Tocmai pe cel mai puțin important îl elimini din joc. Ce-am realizat dacă ăsta moare? Bărbatu-meu poate angaja un altul!

– Atunci ce ne facem?

Matilda părea să-și piardă definitiv răbdarea.

– Cum ce ne facem? Ar trebui să dispară cel din pricina căruia noi ne întâlnim pe ascuns de o jumătate de an. Cel care m-a legat printr-un contract prenupțial că dacă mă despart de el rămân fără un ban. Ticălosul care m-a pus să semnez hârtia aia blestemată!

– Ești nebună! Și cine s-o facă?

– Tu! Dacă mă vrei în continuare și dacă totul n-a fost doar o joacă pentru tine. Dacă vrei să fii bogat, să ai de toate la picioare fără să miști un deget. Dacă ești cu adevărat bărbat. Fiindcă nimic nu vine de-a gata, puiule!

***

Bărbatul aprinsese veioza de pe noptieră și citea dintr-o carte. Fusese odinioară, cu siguranță, un tip bine. Chiar și acum, la cincizeci de ani, mai păstra din atracția exercitată altădată. Părul grizonant, des ca o perie, îi dădea distincție. Bărbia puternic conturată dezvăluia forță.

– Numai o clipă, dragule! Vin imediat.

Matilda ieși din baie îmbrăcată într-un halat vișiniu. Dar nu intră în dormitor. Străbătu holul imens și ajunse la ușa de la intrare. Mai întâi o întredeschisese, apoi o dădu cu hotărâre la perete.

– Ai întârziat cinci minute.

În mod vizibil, Robert nu se simțea în largul lui. Îi răspunse tot în șoaptă.

– Am venit când am putut.

– Te-a văzut cineva?

– Nimeni.

Matilda îi făcu loc să intre și închise ușa în urma lui. Străbătură în tăcere holul, urcară pe scara largă, de marmură. Robert se afla pentru prima oară aici și era uluit. Înregistra în treacăt prezența unor mobile scumpe, a covoarelor groase, în care pașii nu se auzeau, a tablourilor probabil semnate de maeștri, a vaselor cu plante plasate prin colțuri.

– Unde e?

– În dormitor.

Robert era vizibil frământat. Femeia îi ghici neliniștile. Simți nevoia să-l încurajeze.

– În câteva clipe vom fi liberi. Îl vom omorî, pe urmă mă legi și pe mine, mă violezi, furi bani din caseta pe care am să ți-o arăt și ce-ți mai cade în mână și pe urmă o ștergi. De rest mă ocup eu.

Robert strânse mai puternic bâta de baseball pe care o ținea în mâna dreaptă, trase adânc aer în piept și pătrunse în dormitor. Bărbatul din pat, cufundat în lectură, nu-și ridică privirea. Începea să se enerveze și strigă nerăbdător.

– Haide odată, Matilda!

Parchetul scârțâi sub pașii lui Robert. Cel din pat își aținti ochii cu mirare asupra lui.

– Tu cine naiba mai ești?

Acestea îi fură ultimele cuvinte. O lovitură năprasnică se abătu asupra tâmplei sale stângi. Oasele craniului trosniră sfărâmate.

Pe Robert îl trecu un frison de groază.

– Crezi că l-am terminat?

– Fii fără grijă, l-ai dat gata. Acum repede-te asupra mea!

Robert o apucă de halat și începu să tragă de el. Matilda se zbătea cu o vigoare care îl luă pe neașteptate pe bărbat. Îl zgâria, îl mușca, de parcă ar fi vrut să-l întărâte. Lupta lor se transformă într-o încleștare adevărată. Halatul fu rupt în câteva locuri. Veioza căzu și se sparse. Așternuturile fură mototolite.

Robert se opri fără să mai priceapă nimic.

Gâfâia și abia mai putea să vorbească.

– Ce te-a apucat, Matilda? Ai înnebunit?

Matilda însă părea foarte sigură pe sine. Se îndreptă spre măsuța de toaletă aruncând o privire în oglindă – avea părul răvășit și pe obraz i se vedeau urme de unghii. Trase sertarul măsuței și când se întoarse spre Robert în mână avea un pistol.

Bărbatul se albi deodată la față.

– Doar nu…

Nu apucă să-și termine fraza. Matilda trase inutil cel de-al doilea glonț – primul îl lovise deja în inimă.

***

Detectivul stătea la biroul său și era numai zâmbet.

– Poftiți, coniță, aici aveți toate fotografiile și toate negativele. Jur că n-am păstrat nimic – de altfel nici n-aș mai avea ce să fac cu ele, din moment ce soțul dumneavoastră a fost omorât. Ce tragică întâmplare! Să fiți atacați la miez de noapte de un hoț! Și totuși, ce prezență de spirit ați avut, ca să-l împușcați pe răufăcător! Cât curaj!

Matilda stătea pe un scaun în fața lui și abia aștepta să plece din încăperea aceea sordidă, plină de praf și mirosind a fum de țigară ieftină.

– Banii au fost virați în contul dumitale. Cu asta suntem chit. Trebuie să recunosc, ai făcut o treabă pe cinste. Uneori nici nu știam unde ești când mă fotografiai.

– Sunt profesionist, coniță! Ați știut cui să vă adresați. Dar nu suntem chit.

– Cum așa?

– Mai este asta.

Detectivul cotrobăi într-un sertar și scoase o casetă audio. O puse într-un casetofon și apăsă pe o clapetă. Matilda îi privea ca în transă mișcările încete.

– Haideți se ascultăm caseta. Oare ce-o fi pe ea?

La început se auzi un fâșâit ușor. Apoi, în încăperea în care nu se mai făcuse curățenie de multă vreme se auzi distinct glasul înregistrat al Matildei.

„– Cum ce facem? Ar trebui să dispară cel din pricina căruia noi ne întâlnim pe ascuns de o jumătate de an. Cel care m-a legat printr-un contract prenupțial că dacă mă despart de el rămân fără nici un ban. Ticălosul care m-a pus să semnez hârtia aia blestemată!“

Detectivul apăsă pe o altă clapetă.

– Sper că n-are rost să ascultăm mai departe.

– Nemernicule!

– Coniță, trăim vremuri grele. Meseria mea nu prea are căutare. Așa că trebuie să se descurce fiecare cum poate. Nu sunt lacom; vreau să cred că, în continuare, ne vom înțelege la preț.

***

– Sper că nu ești tu detectivul în cauză, îmi spuse Miron Stratilat după ce îmi ascultă cu suflarea tăiată istoria.

Am privit obosit la maldărele de hârțoage care zăceau pe biroul meu și i-am răspuns într-o doară:

– Dacă eram eu detectivul, atunci tu ai fi fost Robert.

Partenerul meu a sărit ca ars.

– Pușchea pe limbă! N-am chef încă să mă-mbrac în pardesiu de scânduri.

(sursa foto: simplybucharest.ro)