Crima de la debarcader

Cadavrul fusese găsit dimineața, în stufărișul care creștea haotic la marginea lacului. Dăduse peste el un pescar a cărui undiță își agățase cârligul în brădiș. Îl recunoscuse imediat – era proprietarul vilei din apropiere. Dar chiar dacă nu i-ar fi fost vecin, ar fi știut cine este – unul dintre cei mai temuți gazetari ai momentului, prezent și în paginile propriului său ziar și la emisiunile de noapte ale televiziunilor unde era chemat să dezbată subiecte fierbinți. La început, crezuse că se înecase, fiindcă avea obiceiul să înoate la ore târzii. Eu însumi crezusem același lucru, chemat fiind în grabă să anchetez cazul.

– Și n-a fost vorba de înec?, se foiește intrigat partenerul meu Miron Stratilat. Ziarele așa au scris.

Ne aflăm într-un bar pe care l-a dibuit de curând. Avem un scurt răgaz și ne-am ascuns aici de zăduful de afară. El își soarbe licoarea favorită – Bloody Mary – iar eu cer în neștire apă minerală cât mai rece.

– Nu.

– Cum așa?, se miră grăsanul meu prieten și-i face semn unei duduci să-i mai aducă un pahar.

– Așa bine. De la început mi s-a părut ceva curios.

Partenerul meu își caută o poziție confortabilă pe scaunul înalt de la bar așteptând o poveste palpitantă.

– Ceva curios?

– Da. Marele ziarist era complet gol.

– Și ce dacă?, zice Miron dezamăgit. Șefu’ scump, câți nu fac baie în pielea goală… Mai ales dacă știi că nu te vede nimeni. Doar era noapte.

– Nu te-arunci în apă așa cum mama te-a făcut atunci când ești o personalitate. Nu știi cine stă la pândă și apoi te pomenești pe prima pagină a unui ziar de scandal.

– Asta cam așa e. Și ce-ai făcut?

– Am cerut să i se facă autopsia.

Miron devine tot mai atent.

– Și?

– I s-a găsit apă în plămâni.

– Și nu era normal? Un cârcel și gata, s-a dus la fund și și-a făcut plinul.

– Da, dar apa nu era din lac. Fiindcă era cu spumă de baie.

Partenerul meu lasă paharul jos cu vădit regret.

– Spumă de baie?

– Da. Spumă care se pune în apa din cadă ca să miroasă frumos.

– Ia te uită! Înseamnă că l-a înecat cineva în cadă. Iar apoi l-a aruncat în lac. Simplu: ai aflat cu cine s-a văzut în noaptea aia și l-ai înhățat.

Încep să-l privesc cu un început de respect.

– Lucrurile s-au petrecut așa cum ai spus. Dar problema era cu cine s-a văzut. Trăia singur, femeia care îi vedea de casă avusese liber… Oricine l-ar fi putut vizita – un prieten, un vecin, o femeie…

– O femeie să facă una ca asta? Înseamnă că părerea mea despre sexul slab se adeverește…

Îl văd că moare de curiozitate, dar înainte de a vorbi mai trag și eu o înghițitură de apă mine­rală.

– Fie-ți milă de mine, spune mai departe.

– I-am răscolit toată casa – n-am găsit nimic care să indice prezența cuiva suspect în acea noapte. Vecinii n-au văzut pe nimeni, n-au auzit nimic.

– Doar asasinul n-o fi plutit ca Sfântu’ Duh pe apă!

Îl privesc cu o brumă de admirație.

– Ba chiar pe apă a venit. Cu o barcă.

– E-te-te!

– A ascuns barca în stufăriș, s-a cățărat pe mal și i-a bătut la ușă. I s-a deschis, a fost poftit înăuntru, au băut și un pahar – nu s-a găsit nici un pahar pe care să-l fi folosit și altcineva decât gazda, criminalul a avut grijă să-și șteargă amprentele de pe obiectele pe care le-a atins.

– Și totuși, cum l-ai dibuit?

– După cum ți-am spus, am răscolit toată casa ca să găsesc o urmă.

– Și ai găsit-o?

– Era chiar sub nasul nostru.

– Zău?

– O sticluță cu spumă de baie.

Chipul grăsălan al lui Miron se lungește de mirare.

– O sticluță cu spumă de baie?

– Da.

– Și ce avea, mă rog, așa special?

– Avea ceva extrem de special. Era vorba de un produs nou, Nu mă uita, care fusese lansat în urmă cu trei zile la Paris.

– Și ce-i cu asta?

– Gazetarul n-avea cum să intre în posesia lui – nu mai plecase de multă vreme din țară. Înseamnă că i-l adusese cineva. Cineva care fusese de curând plecat, dovadă că luase parte la lansarea produsului.

– Dar de unde ai știut de lansarea asta?

– Din întâmplare, dintr-o revistă străină în care se anunța cu mare tam-tam ziua când avea să fie pe piață. Vezi, de-aia îți spun mereu să mai citești și tu câte ceva.

– Cititul strică ochii, Șefu’ scump.

– După aceea, totul a fost o bagatelă. Am cerut lista pasagerilor care veniseră din Franța în ultimele trei zile. Și pe listă am descoperit un nume interesant. Numele…

Fac o pauză de efect, ca să-l mai pun nițel pe jar pe Miron.

– Numele…, mă îngână el numai ochi și urechi.

– Numele unui înalt funcționar care avea și el o vilă pe malul lacului. Când i-am descins în casă, m-am dus direct la baie – la loc de cinste era o sticluță cu spumă, marca Nu mă uita.

– Dar de ce să-l fi omorât?

– De câteva săptămâni ziaristul dăduse de un fir în legătură cu o rețea care acționa la noi. Cercetările lui se apropiau primejdios de acest înalt funcționar. Așa că acesta s-a hotărât să-l lichideze.

– Totuși, nu-nțeleg ceva… Cum de s-a băgat în cadă când avea un musafir?

– Nu s-a băgat în cadă; era în cadă, de unde a ieșit, și-a pus în grabă un halat și i-a deschis vizitatorului nocturn. Primind flaconul cu spumă de baie, s-a hotărât să-l încerce și să-și termine de făcut baia, în vreme ce oaspetelui i-a spus să-și toarne o băutură.

– A naibii chestie! Și cum de s-a mușamalizat cazul?

– Ei, nu știi cum se procedează… Rațiuni de stat. S-a căzut la pace, s-a făcut probabil un schimb de spioni, dracu’ să-i pieptene. De-aia n-a răsuflat nimic.

– Nu te cred!

– Așa să și faci, n-a fost decât o glumă, ca să mai treacă timpul. Uit-o și o să ne fie bine la amândoi. Duduie scumpă, mai adu un pahar cu apă minerală! Și pune și trei cuburi de gheață!

Imagine de pe amfostacolo.ro