Conversații de noapte

Între doamna Marina Comorovean și domnul Sergiu Comorovean lucrurile nu mai mergeau de multă vreme bine. De fapt, probabil nu merseseră niciodată bine, cu excepția lunilor de la începutul căsniciei lor, când, după ce se cunoscuseră la o petrecere dată de niște prieteni comuni, se îndrăgostiseră fulgerător unul de altul și se hotărâseră, în scurt timp, să se căsătorească. Fusese o nuntă discretă, la care participaseră numai cei apropiați – nici unul, nici altul nu iubeau zarva de prost gust provocată de astfel de ocazii, cu alai de mașini în fruntea cărora să fie o limuzină cu o păpușă pe capotă, cu petrecere până în zori, la care neapărat câțiva trebuiau să scape hățurile și să se îmbete, cu o puzderie de rude – unele văzute pentru prima oară – toate întrecându-se în a da sfaturi mirilor, cu strigatul darurilor și evaluarea generozității nașilor. În cazul lor, totul se desfășurase fără zgomot, în prezența părinților și a altor câteva persoane de care erau legați sufletește, potrivit unui ceremonial simplu, și la primărie, și la biserică, și la restaurantul ales cu grijă, departe de ochii curioșilor. La urma urmei, nici nu mai erau așa de tineri, amândoi trecuseră de treizeci de ani. El era un romancier cu succes la un anumit public, ea era profesoară la un liceu – se părea că destinul îi unise ca să le împlinească viețile, să le dea o dimensiune nouă, să-i scutească de cheltuirea timpului în relații întâmplătoare, mai pe șleau spus, să-i adune de pe drumuri.

Nici unul, nici altul nu-și dorea copii, nu pentru că nu i-ar fi iubit și nu le-ar fi oferit totul, ci dintr-o teamă poate inexplicabilă – aceea de a nu avea posibilitatea să ocrotească niște ființe fără apărare, sosite într-o lume dură, nemiloasă, în viitor tot mai imprevizibilă. Cel puțin acesta le era răspunsul ori de câte ori cineva îi întreba ce gând au în legătură cu urmașii, când se vor hotărî să facă pasul care îi va așeza definitiv în rândul familiilor adevărate. Adevărul era însă altul, de o banalitate înfricoșătoare – doamna Comorovean nu putea să aibă copii. Merseseră la mai mulți medici și toți fuseseră categorici – o sarcină îi putea fi fatală.

Acceptaseră cu o resemnare aparentă situația – de fapt, nu se împăcau cu verdictul nemilos, mai ales el, care se visa scriindu-și povestirile și romanele în vreme ce copiii lui – doi băieți și o fată, și o fată neapărat! – s-ar fi jucat în ­preajmă, ar fi construit palate din cuburi, ar fi pus în mișcare trenulețe electrice sau ar fi legănat păpuși. Doamna Comorovean îi știa visul, doar i-l împărtășise în zilele și săptămânile când se iubiseră cu frenezie, de parcă ar fi fost perechea primordială de pe Pământ, de înmulțirea căreia depindea însăși perpetuarea speciei umane pe planetă. Din pricina asta, durerea ei era și mai mare și în scurtă vreme se îmbolnăvi grav. Pierdea șirul la lecții, rămânea cu ochii pironiți în gol, leșina câteodată pe stradă sau în clasă, sub ochii elevilor înmărmuriți. Colindă prin mai multe spitale, se restabili întrucâtva, dar fu nevoită să renunțe la slujbă, i se recomandă să-și ia o alta, care să n-o țină cu nervii încordați la maximum, sau, și mai bine, să rămână acasă, să vadă de gospodărie, ceea ce se și întâmplă. Domnul Comorovean nu câștiga fabulos, dar banii lui ajungeau să întrețină două persoane, să le asigure un trai decent.

Pentru ei timpul căpătă un fel de lentoare în scurgerea sa, provocată în special de monotonia existenței. Dimineața, ea colinda prin piețe, prin magazine, făcând aprovizionarea, după care se apuca de gătit. Mai citea câte o carte, se mai uita la televizor – se înnebunea după emisiunile pentru copii. În vremea asta el se întâlnea cu editori, mai participa la vreo manifestare cu cititorii sau se documenta prin bi­blioteci în vederea scrierii unei cărți – era recunoscut ca un campion al romanului istoric, compunea narațiuni despre alte epoci, despre cavaleri înzăuați și domnițe pline de farmec. Cei doi se regăseau spre seară, mâncau împreună, schimbând doar câteva vorbe, ca și cum ar fi fost doi străini pe care întâmplarea îi adusese în compartimentul unui tren, și, de voie, de nevoie, trebuie să lege o conversație, evident mai întâi despre vreme, apoi despre șansele partidelor politice de a scoate țara din marasm, sau despre vreun scandal la ordinea zilei.

Noaptea, domnul Comorovean se așeza la masa de scris. Îi plăcea să scrie în special în orele când orașul dormea, când pe străzi cobora liniștea, întreruptă doar de trecerea tramvaielor care se retrăgeau la depou, de urletul sirenei unei ambulanțe, de țipetele vesele ale unor cheflii dați în sfârșit afară din vreun restaurant. Atunci imaginația lui prindea aripi, cunoștea eliberarea deplină din chingile cotidianului și-l purta în ambianțe necunoscute altora, unde se desfă­șurau turniruri pasionante, drame existențiale complicate, detronări ale unor regi nenorocoși, execuții în piețe publice. Erau ceasurile de desfătare supremă pe care le cunoștea acest autor nefericit în viața personală, dar puternic în fața mașinii de scris. Când se auzeau cântând cocoșii, se retrăgea în dormitor, lângă soția sa, pe care de obicei o găsea adormită cu o carte în mâini și cu veioza aprinsă. O privea cu o curiozitate ieșită din comun, ca pe o intrusă – el încă se mai afla sub impresia cuvintelor înșiruite pe colile albe, conturând un univers ireal, dar cu mult mai suportabil decât cel în care i se hărăzise să-și ducă existența. Adormea fericit, imediat, și nu avea cum s-o vadă pe doamna Comorovean care își deschidea ochii – punea, de fapt, greu geană pe geană – privindu-l, la rândul ei, cu aceea curiozitate neliniștită manifestată atunci când îți iese în cale o făptură necunoscută. Aveau aproape cincizeci de ani și nu mai simțeau aproape nimic unul pentru altul – totul se desfășura ca o rutină, potrivit unei convenții ce nu mai aveau forță s-o încalce.

În ultima vreme, soția scriitorului căpătase obiceiuri ciudate. Se scula din pat și se furișa la ușa bibliotecii unde se afla domnul Comorovean. Își lipea urechea de ușă și asculta îngrozită în beznă. De dincolo se auzea vocea bărbatului ei care vorbea, în toiul nopții, la telefon. Cine n-avea somn și se apuca să lege conversații care durau mult, și câte două ore? Misterul se risipi când își auzi soțul făcând declarații de dragoste cuiva de la capătul celălalt al firului. De fapt, pentru ea nu constituia o surpriză. Doar o proastă și-ar fi închipuit că un autor cu faimă, care se ținea încă bine, care se simțea legat de nevastă doar din obligație, nu-și poate găsi o amantă, o femeie mai tânără, zdravănă, flatată fiindcă îi dă atenție o personalitate. Oare de câtă vreme dura relația celor doi? Cum de-a avut o asemenea încredere în el?

Iar ceea ce auzi într-o noapte i se întipări în memorie pentru tot restul zilelor. Dincolo de ușă, soțul ei se plimba ca un leu în cușcă, pradă unei agitații de nedescris, vorbind mai tare ca de obicei: „Draga mea, iubita mea“, suspina domnul Comorovean, „pentru tine sunt în stare să fac totul. Îți aștern lumea la picioare dacă așa ți-e voia. Nu-ți voi refuza nimic din ce-mi ceri. Ții minte cum ne-am plimbat prima oară pe aleile parcului și ți-am spus că te iubesc? Iubirea mea nu are margini. Sunt gata să fac orice sacrificiu pentru tine. După ce voi scăpa de ticăloasa care ne mai stă în cale, vom fi de-a pururi împreună. Am un plan prin care s-o înlătur. Nu va bănui nimeni nimic când o să se sfârșească.“

Doamna Comorovean îngheță auzind vorbele soțului ei. Se târî cu greu în pat unde încercă zadarnic să ațipească. „Ce nemernic e! Marele scriitor e un ucigaș cu sânge rece! Doamne! Cum îl mai rabdă pământul!“

Înmormântarea domnului Comorovean fu simplă și discretă, fără discursuri bombastice ale colegilor de breaslă, fără plânsete de circumstanță. „Într-un fel, a fost ca și nunta noastră, lipsită de zarvă“, se gândea doamna Comorovean stând într-un fotoliu, îmbrăcată încă în rochia de doliu, în biblioteca unde nu mai călcase de multă vreme. În casă era o liniște cum nu mai fusese nicicând. „Nimeni n-a bănuit și nici n-o să bănuiască. A fost doar un accident. Marele scriitor s-a aplecat prea mult peste balcon vrând să vadă ceva pe stradă, a amețit și a căzut. Așa au spus și anchetatorii.“

Privirea îi fu atrasă de un șir de casete puse pe birou, de existența cărora nu știa. O luă la întâmplare pe una și o introduse în casetofon. Domnul Comorovean obișnuia să lucreze ascultând muzică preclasică. Simțea și ea nevoia, după emoțiile prin care trecuse, de puțină destindere. Apăsă pe o clapetă și se așeză din nou în fotoliu.

O vreme nu se auzi nimic. Apoi, în încăperea înțesată cu cărți așezate într-o ordine impecabilă în rafturi, răsună vocea domnului Comorovean:

„Draga mea, iubita mea, pentru tine sunt în stare să fac totul. Îți aștern lumea la picioare dacă așa ți-e voia. Nu-ți voi refuza nimic din ce-mi ceri. Ții minte cum ne-am plimbat prima oară pe aleile parcului și ți-am spus că te iubesc? Iubirea mea nu are margini. Sunt gata să fac orice sacrificiu pentru tine. După ce voi scăpa de ticăloasa care ne mai stă în cale, vom fi de-a pururi împreună. Am un plan prin care s-o înlătur. Nu va bănui nimeni nimic când o să se sfârșească.“

Ceea ce auzi o cufundă pe doamna Comorovean și mai mult în fotoliu. Cu mare greutate reuși să se ridice și, cu mâinile tremurând, apucă învelitoarea din care scosese caseta. Pe ea recunoscu scrisul domnului Comorovean. Citi de mai multe ori până când reuși să le priceapă sensul. Erau doar câteva cuvinte, care aveau însă să-i transforme în pustiu tot restul vieții: „Romanul Capă și spadă, capitolul zece.“

N-a așteptat să se facă dimineață. M-am pomenit cu ea în birou tocmai când, mort de oboseală, mă pregăteam s-o șterg acasă. Fără să plângă, fără să se lamenteze, mi-a mărturisit totul. De-abia după aceea pe chipul său a coborât liniștea.

Imagine de pe vi.sualize.us