Cârtița

Câmpul părea bombardat cu sălbăticie. Pe suprafața lui se ridicau movilițe de pământ proaspăt. Desigur, nu avu­sese loc nici un atac aerian. Totul era opera unor cârtițe bezme­tice, după cum le catalogase Miron Stratilat, care, ca și mine, dormise pe sponci și avea încă ochii cârpiți de somn și o dispoziție execrabilă.

– Ce naiba le-a apucat să sape cu atâta furie? Mai bine s-ar angaja la metrou. Acolo lucrările merg ca ochiul ­mortului.

Fusesem amândoi smulși din pat de telefonul care ne catapultase într-un ARO rablagit, condus de un șofer aflat și el în toane rele. Ieșisem din București și ne oprisem pe tarlaua care parcă explodase din loc în loc, unde ne așteptau câțiva oameni înfrigurați. Zorii se iveau cu greu – fuioare de aburi se ridicau din pământ, iar pădurea din depărtare îi atrăgea ca un magnet. O clipă mi-am închipuit armata de cârtițe trebăluind prin galerii, scormonind cu hărnicie la căldura dinăuntru, ieșind din când în când la suprafață, ca să evacueze țărâna. Ce știam despre ele? Niște animale oarbe – le zărisem în câteva rânduri apărând nedumerite la lumină, cu un aer neajutorat – ca niște șobolani de care, însă, nu ți se face teamă sau silă.

Am privit din nou la cadavrul care zăcea pe câmp – un bărbat încă tânăr, înjunghiat în inimă, după ce mai primise și alte lovituri mai puțin dibace. Era cam la 30 de ani, fu­sese în mod evident scotocit prin toate buzunarele – nu avea nici un act.

– O fi dintr-un sat apropiat? O fi un bucureștean?

Nimeni nu-i răspunse lui Stratilat care se muta nehotărât de pe un picior pe altul, sărea pe loc și-și bătea palmele ca să se mai încălzească și, din când în când, spulbera cu bombeul pantofilor săi plini de noroi câte o moviliță, ca să-și mai verse năduful, fiindcă nici duminica n-avea baftă să stea acasă.

M-am aplecat asupra bărbatului – mirosea puternic a băutură. Am făcut un pas înapoi, îngrețoșat.

– Ce, nu-ți place? Ar fi bună o băuturică – ne-ar mai încălzi.

L-am lăsat să-și vadă mai departe de joaca lui – distrugea bunătate de muncă. L-am privit din nou pe țăranul care descoperise trupul fără viață – era speriat, cred că se blestema fiindcă o luase pe scurtătură spre șosea ca să facă autostopul, peste câmpul cu cocoașe, ca niște tumori inexpli­cabile. Găsise un echipaj de poliție căruia îi făcuse semn să oprească – patrula prin zonă ca să-i prindă pe șoferii fără centură de siguranță sau care urcaseră la volan după o beție de duminică – și anunțase prezența unui cadavru sub cerul liber. Mi se făcuse milă de țăranul între două vârste – ar fi vrut să fie la o mie de kilometri distanță de locul în care se afla, înconjurat de oameni necunoscuți care îi puneau întrebări – pierduse și întâlnirea pe care o avea dis-de-dimineață.

Eram la vreo sută de metri de șosea. Corpul bărbatului înjunghiat fusese mai mult târât – urmele arătau că doi bărbați merseseră unul lângă altul, unul ținându-l pe celălalt care era cu siguranță beat, se mai poticnea, mai cădea în genunchi. Crima fusese înfăptuită în câmp – iar mobilul – nu era nici o îndoială – fusese jaful. Nici ceas, nici portofel, nici un act de identitate, nici verighetă – o urmă pe inelar dovedea că omul purtase verighetă – nu se mai găsea asupra lui.

Bărbatul care dăduse peste cadavru locuia într-un sat apropiat și nu-l știa pe cel ucis.

– Mă jur pe ce am mai sfânt – nu l-am văzut niciodată. Am ținere de minte bună. Dacă trecea vreodată pe vreo uliță de-a noastră, acum l-aș fi recunoscut numaidecât.

Cazul se anunța afurisit de greu. În primul rând trebuia să facem identificarea. De-abia după aceea, dacă aveam noroc cu carul, puteam spera să dăm și peste făptaș. Însă până atunci acesta putea să șteargă orice urmă și să nu-l mai găsim în veci. Și iar urla presa despre ineficiența poliției și iar ne freca Mai Marele ridichea, fiindcă stăm și căscăm gura, iar infractorii își fac de cap.

Dimineața își intrase pe deplin în drepturi. Soarele însă nu se-arăta, ascuns de nori groși, prevestitori de ploaie sau de ninsoare. Frigul nu se domolea – bătea și un vânt pătrunzător. Stoluri de ciori croncăneau – din când în când se așezau în preajma noastră, pentru ca apoi să-și ia din nou zborul urmărindu-ne din văzduh. Iar Miron Stratilat nu-și contenea fotbalul lui cu bulgări de pământ.

Exact când, scos din sărite, voiam să-l apostrofez, s-o lase naibii de joacă – l-am auzit exclamând triumfător:

– Ia te uită ce-avem noi aici!

Peste ce-ar fi putut da? Peste vreo cârtiță care ieșise din subteran, curioasă să înțeleagă cine îi distruge munca? Nici nu l-am luat în seamă – îl știam ca pe un cal breaz.

– Hei! N-auziți? Veniți încoace!

Fără prea mult entuziasm, ne-am urnit până la el. Și ce-am văzut ne-a umplut de uimire. Cu vârful bocancului sfărâmase una dintre movilițe și de sub pământul reavăn ieșise colțul unei pungi de plastic. Stratilat săpase cu mâinile și o scosese vârându-și curios nasul în ea. În pungă erau peste 20.000.000 de lei în bancnote de toate mărimile. Se mai aflau acolo și actele individului ucis și un pumnal, de fapt un stilet, cum purtau odinioară ofițerii, cu un vultur de bronz la capătul mânerului. Numai verigheta lipsea.

– De-acum e floare la ureche, zise Stratilat bucuros.

Aș! Chiar dacă aflasem cine e victima și care fusese mobilul crimei, a trecut mai bine de-o lună până am pus mâna pe făptaș. Cel ucis era un tip care încasa, într-un ­cartier din București, banii pe lumină și pe care, la sfârșitul zilei, un cunoscut îl târâse într-o cârciumă, îl îmbătase bine, apoi îl băgase într-o mașină și îl scosese din oraș unde îi făcuse felul. Ca să nu fie cumva prins cu o asemenea sumă asupra lui – ancheta putea ajunge la el – până lucrurile aveau să se mai potolească, îi ascunsese în movila aceea pe care o însemnase cu câteva pietre jur-împrejur. De-abia peste câteva săptămâni, timp în care, zi și noapte, fusese organizată o strașnică pândă, încât asupra ucigașului se revărsase un val de blesteme din partea celor care înghețau prin tufișurile de la marginea pădurii, într-o noapte s-a zărit o umbră furișându-se pe câmp, căutând locul unde era ascunsă comoara. Când a găsit movila – am avut grijă s-o clădim la loc – a început să scormonească febril până a dat de pungă. În ea însă nu se găsea – la ideea lui Stratilat – decât un bilet. Pe el era scris doar atât: „Te-am prins!“ Nici n-a mai apucat să-l citească, s-au repezit cu toții asupra lui, ca la o grămadă de rugby, bucuroși c-au pus în sfârșit mâna pe el.

– Pe inflația asta, nici la bancă nu-i sigur să ții banii, darmite să-i pui, auzi, dom’le, ce idee! – în pământ – a mai filozofat partenerul meu, punând astfel capăt întregii povești.

(sursa foto: partizanecoserv.ro)