Cămătarul

N-am mâncat de aproape douăzeci și patru de ore.

În stomac parcă am un arici neliniștit care își caută un adăpost confortabil. Miron Stratilat se uită la mine compătimitor – lui ce-i pasă, a apucat să înfulece niște sandviciuri înainte de a veni val-vârtej, în toiul nopții, împreună cu mine, în blocul de unde ni se anunțase moartea unui vestit cămătar al Bucureștilor.

Mă încovoi ca să fac durerea mai suportabilă. Alinarea e de scurtă durată. După o clipă de pauză, ariciul începe să se foiască în continuare, cu și mai multă vioiciune.

Iar vecinul celui mort turuie întruna. N-am mai întâlnit niciodată un bărbat cu o asemenea limbariță. Îndrept o clipă lumina lanternei spre el ca să-l văd mai bine – e un omuleț cu o înfățișare inofensivă. Probabil că trăiește singur și nu are cu cine schimba o vorbă, iar când prinde pe cineva își dă drumul la meliță mai ceva ca o femeie gureșă.

– Săracul! A uitat de lucrările din apartament. A deschis ușa, a intrat și a dat să aprindă lumina. Nu și-a adus aminte că întrerupătorul nu fusese montat. A pus mâna direct pe firele electrice neizolate și s-a curentat. Șocul l-a dat cu capul de cuier, s-a lovit la tâmplă și s-a prăbușit instantaneu. Ce moarte groaznică!

– Nici o moarte nu-i veselă, mormăie Miron.

– Așa e, aveți dreptate. Dar parcă domnul Cornescu n-ar fi meritat să sfârșească așa. Era un om așa de cumsecade…

Partenerul meu continuă să fie sceptic.

– N-am auzit de vreun cămătar care să fie bun la suflet…

– Ba domnul Cornescu era. Cerea dobândă mică, nu jupuia zece piei de pe om, te îngăduia cu plățile… Nu era ca alții.

Arunc o privire spre cel căzut în micul antreu. În jur se află claie peste grămadă găleți cu var, lamele de parchet, saci cu ciment, faianță…

– Dați-mi voie, îngaim eu – animăluțul parcă se înfuriase, durerea devenise insuportabilă, simt că mă ia cu leșin.

– Nu deranja pe nimeni, era serviabil cu toți vecinii…, continuă să turuie vecinul îndatoritor – cum îl cheamă?, parcă Neagu.

– Așa o fi fost, dar…, încerc eu din nou să-i retez avalanșa de vorbe.

– Ce mai, era un domn distins. Să se electrocuteze… Și doar îi spusesem să aibă grijă… De! La o anumită vârstă mai uiți, ești mai neatent…

– Dar…, apuc eu să rostesc, însă mă chircesc din nou de durere.

– Ce aveți? Vă e rău? Să vă aduc un pahar cu apă…

– Nu-i nevoie.

Spre uimirea celor doi, pun mâna pe firele care ies din doza aflată în zid.

– Ce faci?, strigă partenerul meu, cu ochii măriți de spaimă.

Însă nu se întâmplă nimic. Nici măcar ariciul nervos pe care îl simt în stomac nu e zguduit de vreun șoc electric.

Miron își revine primul.

– Vrei să te sinucizi? Mai bine mori de foame decât prăjit la firele astea.

– Prin firele astea nu circulă curent. Asta tot încerc să spun și nu mă lăsați.

Îndrept lanterna spre tabloul electric aflat deasupra ușii. Partenerul meu e în extaz.

– Formidabil! Siguranțele nu sunt puse.

– Așa că varianta cu electrocutarea cade, domnule Neagu.

Dar domnul Neagu e imperturbabil.

– Am scos eu siguranțele, ca să nu se mai întâmple altă dandana.

– Și unde le-ați pus?

– Trebuie să fie pe-aici, pe undeva…

– Unde anume?

– Nu mai țin minte.

Mi se pare mie sau nu mai e atât de dornic să dea din gură?

– Nu sunt nicăieri, domnule Neagu. Sau, mai bine zis, sunt la gunoi. Domnul Cornescu nu mai avea nevoie de ele. Am dat peste o listă de materiale pe care trebuia să le cumpere. Vopsea, gresie și alte fleacuri. Printre ele figurează și un tablou electric. Ăsta care e acum montat și-a trăit traiul. Dacă tot dădea o altă față apartamentului, s-a gândit să-și ia și un tablou electric nou, cu siguranțe automate. De-aia zic că varianta cu electrocutarea cade.

– Atunci nu știu ce să mai zic.

– Domnul Cornescu a fost lovit în tâmplă cu un obiect contondent – așa și-a dat de fapt duhul, nu s-a lovit de cuier. Mai rămânea doar ca totul să pară un accident. De-aia îi tot dădeați zor cu firele alea pe care chipurile le-a atins din greșeală. Dar n-ați băgat de seamă că domnul Cornescu scosese siguranțele, tocmai ca să nu se întâmple vreo nenorocire. Câți bani îi datorați? Mai bine mărturisiți totul de la bun început și poate scăpați mai ieftin.

În sfârșit, domnul Neagu rămâne mut. Miron însă începe să se înfurie.

– Crezi că suntem veniți cu pluta prin conductă? Habar n-ai ce metode avem să te facem să mărturisești…

Apoi mă ia pe mine la întrebări.

– Cum de ți-ai dat seama că siguranțele nu sunt puse? E o beznă aici! Nici n-am stat să mai verific tabloul.

Ar trebui să-i spun cum mă sprijinisem din greșeală de butonul soneriei de la intrare și nu se auzise nici un sunet. Dar sunt prea bucuros ca să mai am chef de vorbă – înțepăturile acelea din stomac au încetat, semn că ariciul s-o fi dus și el la culcare.

(sursa foto: extravita.ro)