Cadavrul din bibliotecă

Pe ecranul pagerului meu apare, printre mesaje care îmi dau cursul valutar sau mă îndeamnă să cumpăr mobilă în rate la un preț avantajos, un mesaj care mă scoate din minți: „Șefu’ scump! Vino la mare!“ Cel care îl trimite e Miron Stratilat. A prins, printr-o minune, o săptămână de concediu și probabil e ignorat de frumoasele de pe litoral.

N-am timp să-l invidiez. Pe cap mi-a picat un nou caz. Un pensionar a fost omorât în apartamentul său dintr-un bloc vechi de pe Calea Victoriei. Cadavrul fusese descope­rit de către un vecin de palier care, intrigat fiind că nu-l mai văzuse pe bătrânul profesor, îi sunase la ușă. Nu-i răspunsese nimeni. Revenise spre seară, crezându-l plecat la cumpărături. Același rezultat. Apăsase pe clanța ușii de la intrare și, spre surprinderea lui, aceasta se deschisese. Îl strigase de câteva ori; nici un răspuns. Intrase și dăduse peste cadavru. Sunase la poliție și oferise toate informațiile cerute. Dar ele nu duceau nicăieri. Un bătrân de 72 de ani, singur, fusese lovit în tâmplă cu un presse-papier care zăcea lângă el, cu sângele închegat. Nici un suspect la orizont. Nici un mobil.

– Primea vizite?, îl întreb eu pe vecinul de palier, și el un bătrân cu înfățișare distinsă, complet răvășit de întâmplare.

– Nu-l vizita nimeni, îmi răspunde Petre Folgaș. Stătea toată ziua în casă și citea sau scria. Mai dezlega din revista Rebus – era înnebunit după cuvintele încrucișate –, compunea și el jocuri, probleme, chiar și publica. Doar eu treceam pe la el, ca să mai schimbăm o vorbă, să mai jucăm un șah…

După spusele lui Folgaș, în aparență, nu lipsește nimic din casă. Să fi avut vreun lucru valoros pe care l-o fi ascuns de orice ochi iscoditor? Să fi fost opera unor hoți care au intrat la întâmplare în apartament, în speranța că vor găsi altceva decât cărți? Atunci de ce n-au dispărut cele câteva zeci de mii de lei aflați la vedere pe birou?

Ies, încui ușa în urma mea și sun la apartamentul lui Folgaș. Îmi deschide imediat, ca și cum mi-ar fi așteptat vizita. Poartă un halat de casă vechi și e în continuare deosebit de amabil. Mă poftește să intru și insistă să mă servească cu o dulceață. Refuzul meu îl dezamăgește.

– E o dulceață de cireșe amare, cum nu găsești prin ma­gazinele astea noi și luxoase. Am primit-o de la țară.

Arunc o privire în jur și nu-mi pot stăpâni o tresărire. Parcă m-aș afla în apartamentul celui ucis. Pereții sunt blindați cu mii de volume, așezate frumos în rafturi.

Folgaș îmi citește pe față uimirea.

– Da, și eu sunt pasionat de cărți. Am fost anticar la viața mea. Dar cu ce vă pot fi de folos?

– Aș vrea să vă mai pun câteva întrebări. Chiar nu știți dacă mai avea pe cineva apropiat? Vreo rudă?

– Nu mi-a pomenit niciodată de vreo rudă. Și v-am spus, nu-l vizita nimeni. Doar poștașul care îi aducea pensia.

– Nici din bloc?

– Nu-i călca nimeni pragul în afară de mine. Ceilalți locatari sunt tineri, au alte preocupări. „Generația de integramiști“, le spunea el în batjocură. Ce să caute la niște bătrâni ca noi?

Îi mulțumesc și-mi cer scuze de deranj. Dar, chiar când vreau să plec, privirea mi-e atrasă de o carte impunătoare de pe birou. O iau în mână și încep s-o răsfoiesc. E un exemplar din Biblia lui Șerban Cantacuzino.

– E ceva rarisim, îmi explică Folgaș cu mândrie.

Îi mulțumesc încă o dată și cobor pe scări de la etajul trei, ca să mai amân contactul cu zăduful de afară.

A doua zi cumpăr mai multe ziare. Chiar înainte de a le citi pot spune ce voi găsi în ele. Cu titluri de-o șchioapă, toate vor anunța tragica întâmplare: Groaznica crimă dintr-un bloc de pe Calea Victoriei, Un iubitor al cărții ucis cu un presse-papier etc. Cu ziarele sub braț, pătrund din nou în ­apartamentul bătrânului profesor. Afară e în continuare caniculă, dar în ambianța în care sunt e răcoare. Am închis pagerul, sătul de mesajele partenerului meu. Mă învârt fără rost prin cele două încăperi. Obloanele sunt trase, așa că aprind lumina. Iau la întâmplare volume de pe rafturi, având grijă să le pun în același loc. Pe paginile de gardă ale volumelor descopăr semnătura elegantă a profesorului. Îmi aduc aminte că și Folgaș are obiceiul să se semneze pe cărți. Ticuri de oameni bătrâni.

N-am de lucru și-mi încerc puterile cu un „golf de cuvinte“ pe care probabil profesorul îl lucra pentru revista Rebus. Îl găsesc pe birou, printre alte hârtii. Cum de nu l-am luat în seamă de la început? „Golful de cuvinte“ arată ­astfel:

                        A S A S I N

O

L

F

O

Problema propusă e deosebit de incitantă: „Înlocuiți una dintre literele din cuvântul anterior, cu litera indicată, anagramați și, din aproape în aproape, numele criminalului va apărea pe ultimul rând al grilei“. Transpir nițel, dar truda mi-e pe deplin răsplătită.

Cu foaia de hârtie scrisă de profesor sun din nou la Folgaș. Când îmi deschide, îi întind coala.

– Îmi pare rău, dar eu nu sunt pasionat de rebusuri…, îmi zice el schițând un zâmbet.

Eu însă rămân încruntat.

– Domnule Folgaș, n-avem timp de pierdut: ești asasinul profesorului.

Zâmbetul i se șterge rapid de pe față.

– Cum îndrăzniți?

– Uite că îndrăznesc.

Îl dau deoparte, intru și-i întind de data asta dezlegarea „golfului de cuvinte“.

A S A S I N

N A S O S I

L A N O S I

F O S I L A

F O L G A S

– Pe ultimul rând al grilei apare numele de Folgaș.

– Dar asta e o joacă a bătrânului. Ce motiv aș fi avut ca să-l omor?

– Un motiv foarte simplu. Iată-l!

Și iau de pe birou Biblia veche de trei secole.

– Profesorul avea obiceiul să se semneze pe pagina de gardă. Ai același obicei. Singura carte pe care nu ești semnat e asta. Dintr-un simplu motiv: pagina de gardă lipsește. Lipsește fiindcă ai rupt-o. Pe ea se afla semnătura profesorului. Ai râvnit la această carte și n-ai putut s-o obții decât prin crimă. Profesorul a vrut să fie sigur că, dacă i se întâmplă ceva, făptașul va fi prins. De aceea a imaginat acest joc, care te acuză.

…De-abia târziu, spre seară, îmi aduc aminte de pagerul închis. Îl pun din nou în funcțiune și imediat începe să piuie. Pe ecran îmi apare un mesaj: „Șefu’ scump! Vino la mare!“

Imagine de pe gandul.info