Bonsai

Pur și simplu nu știam să urnesc cazul complicat care îmi căzuse pe cap. Cine avusese oare interes să-l omoare pe fotoreporterul Mihai Mănescu, cunoscut sub porecla de „Mișel“ – nicidecum o alintare în limba lui Ronsard a prenumelui său, ci o referire exactă la caracterul său ticălos, la lipsa lui de scrupule. În aparență, răspunsul era lesne de dat: mulți îi purtau sâmbetele și l-ar fi dorit dispărut pentru totdeauna. Fiindcă nu era personalitate politică, nu era vedetă din lumea artei sau sportului care să nu fi fost deranjată de el. Îi fotografia pe mai marii zilei numai în posturile cele mai caraghioase – la dineuri cu un sandvici prea mare în gură, scobindu-se în nas sau în dinți, încheindu-se la șireturi sau dormind profund la ședințele Parlamentului. Deseori pozase bărbați importanți care țineau tandru pe după umeri sau sărutau cu foc femei fără nici o asemănare cu soațele lor. Aproape în fiecare zi, în cotidiane sau reviste ilustrate apăreau astfel de fotografii semnate de el. Era temut, era urât, era ocolit. Totul era zadarnic. Cu flerul profesionistului desăvârșit se afla exact în locul unde putea să realizeze o fotografie compromițătoare. N-avea nici un Dumnezeu. De altfel, nu se socotea nicidecum un „mișel“. Deseori le spunea celor care îl acuzau că e interesat doar de scandal și că e lipsit de decență și discreție. „Nu-mi dați prilejul să fiu rău și totul o să fie O.K. Cine are ceva de ascuns, acela e mișel.“ Nu de puține ori vânduse pe bani grei, unor împricinați, negativele unor fotografii compromițătoare. Practica șantajul pe față, cu o dezinvoltură înmărmuritoare. Așa se și explica sursa veniturilor din care își ridicase o vilă impunătoare pe malul lacului Cernica. Câțiva potentați prinși în flagrant delict fuseseră nevoiți să-i cumpere tăcerea. Nu era angajat nicăieri. Liber ca pasărea cerului, dispărea o vreme și apoi apărea în vreo redacție unde trântea pe masa redacto­rului-șef un maldăr de poze care puteau distruge un om. Vindea scump și, dacă nu-i convenea cât i se oferea, încerca în altă parte. Nu-i știa nimeni secretele. Locuia singur în casa aceea pe care o înzestrase cu o alarmă sofisticată. Nu i se cunoșteau iubitele – dacă avea – sau prietenii. Și totuși, cineva reușise să-i pătrundă noaptea în vilă și să-i zdrobească tâmpla cu o statuetă de piatră. După care, răsco­lise întreaga casă, de la subsol până la mansardă. Dacă lipsea ceva, nimeni n-ar fi putut să precizeze. Era un haos de sertare trântite pe jos, de obiecte sparte și împrăștiate pretutindeni. Asasinul căutase ceva anume și se pare că nu găsise. Numai așa se explicau maldărele de fotografii zăcând prin unghere, hainele cu căptușeala sfâșiată. Din loc în loc până și parchetul fusese smuls, în căutarea unei ascunzători. Iar laboratorul foto fu­sese făcut praf. Singurul lucru care lipsea era jurnalul intim al fotoreporterului. În câteva rânduri acesta se lăudase cu existența unui caiet unde își nota, cu lux de amănunte, îm­prejurările în care realizase cutare sau cutare fotografie. Dar era oare jurnalul respectiv o realitate? Nu cumva era o go­goriță menită să-i deruteze și mai mult pe eroii pozelor sale?

Mihai Mănescu fusese descoperit la o săptămână după ce murise în condiții misterioase. Un vecin sesizase poliția că nu-l vede, de o bucată de vreme, pe cunoscutul fotoreporter, și că zi și noapte, lumina arde în toată casa. Nimeni însă, dintre cei întrebați, nu văzuse pe careva intrând în locuința victimei. Mai precis, nu văzuseră niciodată vreun vizitator. Am cercetat sistemul de alarmă – și un fluture dacă i-ar fi zburat prin grădină, proprietarul ar fi fost alertat. Nu-mi mai rămânea să presupun decât că vizita respectivă era așteptată și că însuși stăpânul vilei dezactivase alarma.

I-am cercetat agenda, găsită printre cioburi de sticlă și cărți risipite alandala. În ea erau trecute multe nume cunoscute precum și altele care nu-mi spuneau nimic. Nici un indiciu nu-mi sări în ochi. I-am pornit robotul de la telefon – toate mesajele fuseseră șterse. I-am descusut pe cei câțiva cunoscuți mai apropiați – nici unul nu-mi furniză vreun amănunt revelator. Am încercat mai multe piste care, până la urmă, n-au dus nicăieri. Mult timp mi-am pierdut cu marele său rival în fotografie, Răzvan Copcescu. Să fi fost vorba de invidie? Mihai Mănescu era cu mult mai bine cotat decât acesta, câștiga și mai bine și ieșea întotdeauna pe primul loc la toate concursurile la care participa. Ocupantul locului doi era invariabil Răzvan Copcescu.

– Fiți, domnule, serios, mă repezi cu furie acesta când l-am invitat la o cafea într-un local discret. N-am legătură cu nici o crimă. De altfel, Mișelu’ a avut soarta pe care o merita. Era, într-adevăr, un mișel. Mi se făcea silă numai cât îl vedeam. Nici nu-i vorbeam, darmite să-i fac vizite. Mi-ar fi fost scârbă și să-l ating, fie și ca să-l omor. Caută în altă parte.

Nu m-am dat bătut și nici impresionat de avalanșa lui de vorbe. I-am verificat alibiul pentru noaptea în care, potrivit medicului legist, fusese ucis Mănescu. În noaptea aceea participase la o nuntă unde rămăsese până în zori. Dezamăgit, mi-am îndreptat atenția în alte direcții.

Am luat din nou la cercetat agenda de telefon. Erau acolo însemnate cu un scris caligrafic multe nume de doamne și domnițe. Cu o răbdare infinită, le-am sunat și mi-am dat întâlnire cu ele. Îi fuseseră, așa cum bănuisem, prietene de-o noapte sau mai multe, dar pentru noaptea cu pricina aveau alibiuri de nezdruncinat. Toate declaraseră că Mănescu fu­sese un tip fascinant, manifestând multă gingășie în relația cu ele. Portretul creionat de fete nu coincidea deloc cu faima de care se bucura Mănescu. În locul individului grobian, pus pe căpătuială, se creiona imaginea unui tip singuratic, care dezvăluia fața urâtă a lumii înarmat cu un aparat de fotografiat. La aceasta contribuia și înfățișarea lui de bărbat chipeș, cu ochi profunzi și neliniștiți, scrutând parcă ­dincolo de aparențe. Cel puțin așa îl arătau cele câteva fotografii de dimensiuni mari ale sale, descoperite în dezastrul din casă.

Fără voia mea, insul mi-a devenit simpatic. La urma urmei, ce rău făcuse? Escrocase niște nemernici, batjocorise niște neica-nimeni trufași și înguști la minte. Poate de aceea îl iubeau cititorii ziarelor și-i așteptau cu nerăbdare fotografiile.

Din nou i-am răsfoit agenda telefonică. Nume de miniștri, de senatori, de deputați… Băteam pasul pe loc. Cum puteam să mă duc la vreunul dintre ei – dacă mă primea, să zicem, lucru de care mă îndoiam – și să-i spun pe șleau: „Bună ziua, domnule ministru! Cum merge reforma în ministerul dumneavoastră? Dar lui Mănescu de ce i-ați dat la cap?“ M-ar fi azvârlit urgent pe ușă afară și m-ar fi încondeiat și la mai marii stăpânirii.

M-am dus, mai mult într-o doară, din nou la vila lui Mănescu. Grădina era deja în paragină – trecuseră câteva săptămâni de când iarba nu mai fusese tunsă și florile nu mai fuseseră udate. Prin încăperi se așternuse praful. Am rătăcit prin camere ridicând câte un bibelou sfărâmat, câte o carte cu foile smulse. Îmi atraseră atenția niște fotografii mari, pregătite ca pentru o expoziție, pe care nu le băgasem în seamă până acum. Le-am cules din vrafurile de pe jos și le-am așezat pe lângă pereți. Apoi, m-am dat un pas înapoi și le-am privit insistent. Dintr-o dată am fost cuprins de o tulburare, de un val de emoție. Pentru că, spre uimirea mea, m-am pomenit într-un univers tandru și protector. Nu mai contemplam fotografii cu politicieni hlizindu-se fără rost, cu vedete neghioabe. În fața ochilor mi se înfățișa ba un peisaj din deltă, ba un apus de soare în munți. Colo un șir de cocori se îndrepta spre o țintă anume, în altă parte se înălța o păpădie gingașă. Nicăieri însă nu se zăreau oameni, ca și cum apariția lor ar fi întinat mirificele priveliști.

Într-un ungher am descoperit și un afiș, sfâșiat pe la colțuri. Sus scria cu litere majuscule: Afișul unei expoziții care nu se va deschide niciodată. Am netezit coala mare de hârtie și am lipit-o cu scotch pe un perete. Afișul era deosebit de ingenios. Înfățișa trupul zvelt al unui bărbat – poate chiar al fotoreporterului – dar în loc de cap avea ramuri stufoase. Trucajul sugera un copac în mers. În jurul lui mai mulți copaci pitici. La început nu mi-am adus aminte cum se numesc. De-abia după câtva timp de caznă îmi reveni în memorie numele lor – Bonsai.

În josul afișului, tot cu litere majuscule, dar mai mari, era scris un slogan: Aceasta îmi este puterea! Mesajul era limpede – artistul (nu-l mai puteam numi fotoreporter) se socotea mai presus de muritorii de rând, niște pigmei în ochii lui.

Chiar dacă arogant, afișul era frumos realizat și incitant. Oricine s-ar fi simțit dornic să intre într-o sală de expoziții numai văzându-l. Mare păcat însă că expoziția nu se va mai deschide. Era greu de crezut că, având atâția dușmani, cineva se va obosi să aducă la cunoștința publicului surprin­zătoarele fotografii-poeme ale lui Mihai Mănescu.

Aceasta îmi este puterea… De puterea artistului se alesese praful și pulberea. Nu va mai scotoci cu dibăcie prin viața particulară a oamenilor. Și, din păcate, nu va mai imortaliza pe peliculă peisajele magnifice de care nimeni nu avea știre.

Am urcat gânditor la mansardă unde „Mișel“ își amenajase un fel de observator cu ferestre multe și unde, probabil, se refugia ca să-și savureze triumful după ce mai mânjea cu noroi pe cineva sau visa la colțuri fermecătoare din natură. O canapea, o măsuță joasă, un dulăpaș cu geamuri de sticlă unde se zăreau mai multe pahare. Aici semnele dezastrului provocat de criminal erau mai puține.

Pe lângă pereții lambrisați cu lemn natur – mai multe ghivece în care creșteau arborii văzuți pe afiș. Am luat cu grijă unul dintre ele și l-am cercetat cu atenție. Ce idee năstrușnică și monstruoasă în același timp, să creezi arbori de asemenea dimensiuni! Aceasta îmi este puterea! Fraza de pe afiș nu-mi dădea pace. Ca în transă, am scos cu grijă pământul din vasul de ceramică, scormonind cu degetele, grijuliu să nu distrug cumva copăcelul delicat. Am repetat operația și cu celelalte ghivece. În curând, pe măsuța din mansardă se înșiruiră mai multe cutiuțe metalice. În fiecare dintre ele erau negativele unor filme. Chiar înainte de a le duce la un laborator foto, am știut că pe unele dintre aceste negative le căutase criminalul. Puterea lui Mihai Mănescu – Mișelul, cum îi spuneau cei mai mulți.

Sursa foto: bonsaiempire.com