Baronul

Nu figura în topul celor o sută de oameni bogați, dar averea lui era mai mare decât a multora din acel clasament. Știa însă cum să-și ascundă banii: unele dintre firmele lui aparțineau în acte altor persoane care constituiau pentru el un paravan – simple marionete care îi ascultau ordinele fără crâcnire. Și chiar dacă era socotit unul dintre „baronii locali“, nimeni nici măcar nu visa că strânsese bani pentru încă zece generații care ar fi cunoscut belșugul fără să miște un deget. Prin inginerii financiare, prin specularea naivității unor parteneri de afaceri, prin acapararea, la un preț de nimic – știa cum și pe cine să „ungă“ – a câtorva întreprinderi de stat profitabile. Nu era iubit și nici nu părea să fie interesat să cucerească inimile semenilor săi. Și totuși, de ziua lui, dădea o serbare grandioasă în parcul orașului la care putea participa oricine vroia să înfulece sarmale, mititei, cârnăciori și să bea pe săturate țuică, bere și vin. Era singura lui extravaganță, singurul moment în care renunța la zgârcenia lui proverbială și-și deschidea punga.

– Dar la ce-i mai folosesc acum gologanii, filozofă Miron, dacă a mierlit-o?

Cadavrul lui Gore Buzescu mai zăcea încă pe trotuarul unei străzi lăturalnice din orașul de provincie unde fu­seserăm ejectați în urmă cu o lună fiindcă și eu, și partenerul meu călcaserăm pe bec, ne luaseră niște granguri în colimator, iar Marele Ștrumf – fie-i numele lăudat! – ca să ne pitească de vreo pătăranie urâtă, ne făcuse pierduți în peisaj pentru o vreme.

– Urât a mai dat colțul!, l-am aprobat eu.

Potrivit informațiilor pe care reușisem să le strâng de la familie, de la câțiva trecători, „baronul“ ieșise din casă ca de obicei, la ora șapte, pentru alergarea de dimineață – obișnuia să spună că una dintre cheile succesului său e mișcarea. Era predispus la îngrășare și se menținea în formă alergând zilnic vreo cinci kilometri. Urma întotdeauna același traseu – câteva ture prin parcul central, apoi se întorcea acasă pe o rută ocolitoare. Ciudat era faptul că străduța pe care fusese împușcat nu figura, după cum spunea soția lui – o femeie pe lângă care mama vitregă a Albei ca Zăpada ar fi părut angelică – în iti­nerarul lui matinal.

– Ce naiba căuta pe-aici?, repeta ea frângându-și mâinile și privind cu scârbă la cocioabele din jur care serveau drept locuințe unor făpturi sărmane. La garduri apăruseră câteva băbuțe și câțiva copii care-și ițeau capetele privindu-ne cu o curiozitate explicabilă – un astfel de eveniment nu se mai petrecuse niciodată prin locurile astea umile.

Gore Buzescu era îmbrăcat într-un trening care purta emblema unei firme celebre, iar rănile pe care le avea în piept dovedeau că asupra lui se trăsese de la mică distanță. În privința asta medicul legist era categoric. Dar nimeni nu văzuse nimic. Nimeni nu auzise nimic. N-aveam nici un martor.

– Mai bine ne frângeau ăia gâtul în București, decât să dăm peste pacostea asta!, se tânguia Miron doar pentru uzul propriilor mele urechi. Dacă nu descoperim făptașul, mai primim o bilă neagră.

În sinea mea îi dădeam dreptate. Crima asta avea să stârnească multă vâlvă. Nu răposase un ciumete, ci un ditamai barosanul! Să te ții ce-or să mai scrie ziarele!

– Cui prodest?, m-am pomenit eu zicând.

Miron s-a burzuluit îndată.

– Șefu’ scump, de ce mă-njuri?

Nu i-am răspuns. Profitând de faptul că fotograful și doctorul își terminaseră treaba, l-am scotocit pe răposat prin buzunare. N-am găsit decât un telefon mobil.

Am dat ordin să se ridice cadavrul. Pe trotuar a rămas doar conturul desenat cu creta al trupului pe care acum o mașină îl transporta la morgă. Era frig, bătea un vânt tăios – n-ar fi fost de mirare să înceapă să ningă.

M-am uitat cu atenție la mobil – era un Nokia ultimul tip, micuț și ușor, pe care îl puteai ascunde în palmă.

– Când mă gândesc ce cărămizi de telefoane avem noi… Mi-au spart buzunarele.

L-am lăsat în pace pe Miron și m-am concentrat asupra telefonului. Mai întâi am listat apelurile din dimineața asta. Dar omul de afaceri nu sunase pe nimeni. Apoi am vrut să văd dacă îl sunase cineva. Erau trei numere de telefon la care Buzescu nu răspunsese – probabil că nu cunoștea ale cui sunt și nu se obosise să lege conversații cu fitecine. Mai apărea un număr de telefon în dreptul căruia figura și un nume – Panaitescu. Numele ăsta îmi spunea ceva – era un alt rechin al urbei, implicat în mai multe scandaluri de presă.

Miron se foia, sărea de pe un picior pe altul, își bătea palmele ca să se încălzească.

– Dă-l naibii de telefon, nu vezi ce vântoasă s-a stârnit? Mi-a pătruns până la oase.

Nu l-am luat în seamă. Pradă unei inspirații subite am sunat la numărul afișat pe ecran. Panaitescu a răspuns imediat. Mi-am schimbat cât am putut vocea ca să semene cu a cuiva care tocmai a tras o gonetă.

– Te mai aștept mult?

Celălalt mi-a răspuns bâlbâindu-se.

– Cine-i acolo?

– Gore, cine să fie!

– Gore? Cum dracu’…

– Zi, te mai aștept mult?

Dar celălalt își închisese telefonul. L-am sunat din nou; mi-a răspuns mesageria vocală.

Miron uitase de frig.

– Ce naiba faci?

– L-am descoperit pe criminal.

– Fugi de-aici!

– E domnul Relu Panaitescu. Mai mult ca sigur.

– Cine mai e și ăsta?

– Un mare boss local. De fapt, nu-i el asasinul. O să descoperim, cu siguranță, că în clipa în care s-a comis crima era la sute de kilometri de orașul ăsta de doi lei. Altul a apăsat pe trăgaci. Dar i-a întins lui Buzescu o cursă. L-a ademenit pe străduța asta dosnică, pentru ca asasinatul să poată fi comis fără martori. Cred că nici acum nu și-a revenit. Îl credea demult pe Gore trecut în lumea drepților. Dacă i-ai fi auzit uluiala din glas…

Miron începuse din nou să dârdâie.

– Dacă tu crezi că poți să-l înfunzi cu asta…

– N-o fi Bucureștiul cel mai gigea loc de pe planetă, dar dacă nu vrei să putrezim în văgăuna asta, trebuie să adunăm probe împotriva onorabilului Panaitescu. Măcar avem un pont de la care putem să pornim. Cui prodest?, iată-ntrebarea.

– Iar mă-njuri?, se burzului partenerul meu.

Nu l-am luat în seamă.

– În orice caz, va trebui să dea niște explicații. Fiindcă a făcut o greșeală: a răspuns la mobil înainte de a termina o conversație purtată la un alt telefon. În rusește. Să fi fost un reprezentant al mafiei rusești? Să fi fost chiar asasinul pe care l-a angajat și care îi raporta îndeplinirea misiunii? N-am auzit decât un cuvânt: miortnîi.

– Adică?

– Într-o traducere neautorizată, vorba asta înseamnă mort.

(sursa foto: pixabay.com)