Aurolacul de la miezul nopții

Îl știam de multă vreme. Când îl vedeam, îi îndesam în palmă câteva bancnote, ca să aibă de pâine sau pentru drogul său cotidian, pe care îl inspira dintr-o pungă de plastic. O pungă inconfundabilă, albastră, păstrată cu multă îngrijire. Îmi reținuse atenția fiindcă avea ceva aparte de ceilalți copii ai străzii. Purta pe chip o durere nemărtu­risită, care-l făcea frumos. Încercasem de câteva ori să stau de vorbă cu el. Rămăsese mut la orice întrebare îi pusesem. Parcă tânjea la o altă lume decât cea în care se afla. În alte condiții, ar fi putut fi un elev ascultător și dornic de carte. Dar destinul îi fusese croit altfel. Iar acum, absolut din întâmplare, îi priveam trupul ciopârțit cu sălbăticie, după ce nu-l mai văzusem de câtva timp.

Venisem la morgă pentru un alt caz și-i zărisem cadavrul însângerat pe o masă.

– A fost adus noaptea asta, îmi spuse medicul legist care ne însoțea. L-au găsit pe un maidan lângă Gara de Nord. E unul dintre derbedeii care mișună pe străzi.

– Brr, se înfioară Miron Stratilat, care se înmoaie și la ve­derea trupului fără viață al unui adult. Numai un sonat ar putea face asta.

– S-or fi încăierat pentru vreo pradă, își dă cu părerea medicul, deloc impresionat de priveliște.

Iau brusc o hotărâre.

– Hai, îi zic eu lui Miron.

Acesta încuviințează bucuros.

– Nu-i de noi aici.

Ieșim din clădirea sinistră, ne urcăm în mașină și până la Gara de Nord bat un record de viteză, privit de un Miron uimit la culme.

– Ce te-a apucat? Știam că nu-ți place viteza.

Nu-i răspund. În gât simt un nod ca atunci când îți vine să plângi.

Oprim pe o străduță din preajma Gării de Nord, ne dăm jos din mașină, arunc o privire jur-împrejur și mă reped la un canal smulgându-i capacul.

– Hei, Șefu’ scump, doar nu ne-apucăm să ciordim capace ca naționalitățile înlocuitoare.

Cobor în canal pe treptele de metal. Aici e bârlogul unde s-a adăpostit, vară și iarnă, aurolacul de la miezul nopții, cum îi spuneam eu în gând micuțului care zace acum la morgă, fiindcă de obicei îl întâlneam după miezul nopții. Cu mânuțele lui de copil încercase să-și facă un adăpost cât mai confortabil. Câteva zdrențe îi serviseră ca așternut. Pe pereți sunt prinse fotografii de artiști, ca o emblemă a unei lumi la care n-avusese acces. Printre ele, lucru curios, fotografia unui om de afaceri care fusese împușcat ziua-n amiaza mare, pe stradă. Știam cazul, ancheta ajunsese într-un punct mort. Se emiseseră mai multe ipoteze – reglarea de conturi figurând la loc de cinste. Într-un ungher – un maldăr de ziare. Arunc o privire la datele lor de apariție – toate sunt din ultima lună și au încercuite referirile la asasinarea omului de afaceri. Le parcurg în diagonală – istorisesc ceea ce știu și eu, deși nu m-am ocupat de această afacere încurcată. Îmi atrage atenția un rând subliniat cu creion roșu: „Se pare că asasinul a fost văzut de un copil al străzii care e căutat să depună mărturie.“ Și dintr-o dată înțeleg totul. Copilul fu­sese probabil chiar el, aurolacul de la miezul nopții, martorul care nu apucase să spună nimănui nimic și i se făcuse de petrecanie ca să tacă pentru totdeauna. De ce tăcuse? De frică? De teama că nu va fi crezut?

– Hai, Șefu’ scump, ce faci acolo? Ne ia lumea la ochi, îmi strigă partenerul meu aplecat peste marginea canalului.

Ies, trag cu nesaț în piept aerul plin de praf și de fum al Bucureștiului și pun la loc capacul. Apoi, într-o inspirație de moment, m-arunc în mașină, îl trag după mine și pe partenerul meu care n-apucă să spună decât: „E clar, îți face rău căldura“, și duși suntem, până la parcarea de la Gară unde oprim scrâșnind din frâne. Imediat se strâng lângă noi câțiva aurolaci care se oferă să ne găsească un loc de parcare, sau să ne șteargă parbrizul, sau pur și simplu ne cer bani fără să ofere nimic. Mi se pare mie sau nu au aplombul obișnuit?

Îl înhaț de gulerul cămășii murdare pe unul mai răsărit și-l trag deoparte.

– Poliția!

Aurolacul începe să se smiorcăie.

– V-am mai spus și ieri. Nu știu nimic.

Iată ceva interesant!

– Despre ce nu știi?

– Despre omul de afaceri care a fost omorât.

– Dar cine te-a-ntrebat de asta?

– Nu numai pe mine: pe toți de-aici. Am fost strânși cu dubele și duși la poliție.

– Cine v-a anchetat?

– Nu știu. Un domn.

– Singur?

– Da. Ne-a pisat cu pumnii și picioarele. Mie mi-a crăpat buza și mi-a căzut și un dinte.

– Și?

– Dacă a văzut că nu scoate nimic de la noi, ne-a dat drumu’.

– La toți?

– Parcă știu câți am fost!

– Da’ parcă mai era unu’ care se-nvârtea pe-aici. Unu’ mai sfios. Nu-l văd. L-au luat și pe el?

– A, Mireasa… A fost și el. O să apară.

– Altceva v-a mai întrebat?

– Ne-a arătat o pungă din plastic, din alea de le folosim noi, și ne-a-ntrebat a cui e.

Inima începe să-mi bată mai vioi.

– Și?

– Era o pungă frumoasă, albastră. Toți o știm. A lu’ Mireasa. Hai că mă oprești din treabă. Îmi dai un ban?

Îi dau o hârtie, privit dezaprobator de Miron.

– Da’ Doamne iartă-mă, ce facem noi aici? Grădiniță? Acte de caritate? Bravos! Uite cine încurajează vagabon­dajul!

Îl urc din nou în mașină, străbatem câteva sute de metri și ne oprim la canalul în care mai cobor o dată.

– Domne, măcar ia-ți o salopetă.

De data asta cercetez fiecare lucru metodic. Găsesc o bucată de trening, o alta de cămașă, un crac de pantalon, un pulover zdrențuit, niște pantofi de diverse mărimi și desperecheați. Vâr mâna în fiecare și până la urmă truda mi-e răsplătită, fiindcă dau de o bucată de hârtie. O bucată de hârtie pe care e scrisă cu litere de tipar, stângaci, o singură propoziție năucitoare: „Asasinul e Emilian Bodea.“ De aceea nu îndrăznise să se ducă la Poliție. De aceea se ascunsese și nu-l mai zărisem. În schimb, peste el dăduse Emilian Bodea. Chiar anchetatorul cazului de asasinare a omului de afaceri.

Foto de pe vice.com