Asasina umflă potul

Miron Stratilat era categoric.

– Ştrumfilor, se adresa partenerul meu celor mai tineri din secţie care îl urmăreau cu gurile căscate de li se vedeau amigdalele inflamate de băutura rece, ascultaţi la mandea: o damă nu-i în stare de o crimă comisă cu bestialitate. Muierile preferă fineţurile, ceva otravă strecurată într-o poşircă de-o bea omul ca să mai uite de necazuri, o mânuire de puşcoci sau o ejectare pe fereastră a cuiva care le calcă pe bătături. Dar nu pun mâna pe jungher. Dacă ar vedea cum gâlgâie sosul de tomate dintr-un muşteriu, le-ar apuca bâţul şi s-ar da de-a rostogolul cu ochii peste cap. Şi mai e o chestie: puţine madame se bagă la omor în serie, o excepţie e speriata aia de Lucrezia Borgia. Ele se mulţumesc să aibă un singur client pe conştiinţă şi pe urmă dârdâie toată viaţa ca nu cumva să le prindă careva şi să le bage la mititica.

Veniseră căldurile, când aveam un răgaz ne repezeam la o cârciumioară cu preţuri modice din Herăstrău unde lingeam câte o bere şi-l audiam pe Miron căruia nu-i tăcea o clipă meliţa. De fiecare dată aborda un alt subiect – dacă l-ar fi cunoscut Titu Maiorescu l-ar fi citat din belşug în articolul său Oratori, retori şi limbuţi ca pe un guraliv de toată isprava. Astăzi, de pildă, partenerul meu dezbătea cu înfocare chestiunea gingaşă a comportamentului criminal la sexul slab. Perora vizibil enervat fiindcă nu-l contrazicea nimeni, de-abia începuse vara şi oasele ni se lichefiaseră de atâta dogoare, eram storşi ca nişte lămâi.

– Uite, acum, de pildă, avem un caz de ucigaş în serie. Patru gagii au dat colţul, cineva le-a dat cep cu un pumnal sau cu un cuţit, de i-a făcut strecurători de supă. Din start le scoatem pe pipiţe din rândurile suspecţilor, după cum v-am spus, ele nu omoară cu şişul. În Basic Instinct – l-aţi văzut, ştrumfilor? – era una care sfredelea cu o daltă de spart gheaţa. Aiurea în tramvai! N-au destulă forţă ca să ia Wassermann-ul pe cuţit. Aşa că noi trebuie să ne concentrăm să găbjim un gagiu. Are careva destul fosfor în bibilică să spună cam cum ar trebui să arate suspectul nostru?

Fosfor era doar pe scăpăriciurile de pe masă şi îl consumam ca să ne dăm foc la ţigări. Câţiva bezmetici dădeau ţanţoşi la vâsle în bărci, arătându-şi muşchii puicuţelor scoase în peisaj, iar alţii de pe mal priveau cu atenţie în apă, ca şi cum ar fi vrut să descopere vreun patinator din iarna trecută. Nu se simţea nici o adiere, muştele picau de căldură ca împuşcate şi tuturor ne era lene şi să-l ascultăm pe Miron, darămite să-i mai dăm şi idei.

Peste câteva zile, încă un ins ieşi din uz, tot spre dimineaţă, ca şi ceilalţi, şi tot făcut strecurătoare de supă. Îşi parcase maşina, se dăduse jos, apucase să şi încuie, dar nu mai reuşise să ajungă la uşa blocului în care locuia. Fusese găsit într-o baltă de sânge şi, ca şi răposaţii din serie cu el, rămăsese fără nici un gologan în buzunare. Nimeni nu văzuse nimic. Ca şi în cazurile anterioare, nu se ştia de unde vine la ora aceea. Plecase de la firma importantă pe care o conducea la opt seara şi de-atunci i se pierduse urma. Dar într-un buzunar al hainei i se găsise un pachet de cărţi de joc; însă nimeni din familie şi nici dintre cunoscuţi nu înţelegea de ce îl purta asupra lui. Nu i se ştia nicio aplecare spre jocuri de noroc.

– L-o fi primit cadou, îşi dădu cu părerea Miron. Nici măcar nu-s desfăcute din ţiplă.

La vreun metru de cadavru se mai găsise şi o monedă de o jumătate de franc elveţian – dar era greu de spus dacă îi aparţinuse sau îl scăpase altcineva pe jos.

Fără mari speranţe, am luat din nou la puricat hainele celorlalţi patru băştinaşi ucişi. Nu mică ne-a fost surpriza când am descoperit în căptuşeala sacoului unuia dintre ei un as de treflă.

– De ăştia nici eu n-am milă, se simţise Miron dator să intervină. Cum adică?, se miră el cu sinceritate. Te lansezi la un pocheraş cinstit şi vine un coate-goale şi-ţi umflă potul? Aşa ceva e de comă! Nu se-admite!

Izbucnirea partenerului meu mă lăsă mască.

– Adică vrei să zici că gagiul s-ar fi putut să aibă un ­purcoi de bani la el?

– Dacă trişase?

– Asta poate explica de ce a fost omorât. Dar cine ar fi putut s-o facă? Cine ştia că are atâţia bani la el? Înseamnă că l-a urmărit cineva!

– De unde, Doamne iartă-mă, să ştiu eu?

Într-un buzunar de la pantalonii unui alt individ omorât în aceleaşi condiţii se descoperise o hârtie care păruse fără importanţă. De fapt, insul îşi notase, într-o manieră sofisticată, evoluţia unei partide de pocher pe care o câştigase în seara în care murise. Suma pe care o săltase era de aproape treizeci de mii de dolari.

– Dă-i bice, Miroane, şi află de la ciripitorii tăi prin ce case se organizează jocuri de noroc în stil mare.

Doar două zile i-au trebuit ca să-mi prezinte o listă cu vreo zece adrese unde, de câteva ori pe săptămână, se juca la mize de te-apuca ameţeala.

– Şi acum ce facem?

Înainte de a-i răspunde, mi l-am închipuit pe Miron strângându-şi informatorii, vorbindu-le dulce, promi­ţându-le marea cu sarea, ameninţându-i ca să obţină pomelnicul cu pricina. Dar n-avea nici un rost să batem drumul până la adresele respective, acolo se pătrundea numai pe bază de recomandări speciale şi am fi speriat vânatul. Am luat la cercetat agendele de telefon ale celor cinci decedaţi – în toate figura numele unei doamne sexagenare, văduvă, care îşi punea la dispoziţie vila unor indivizi dornici să încingă un pocher departe de ochii lumii. Contra unei sume deloc de neglijat, îi servea şi cu băuturi, cafele, gustări şi le asigura o discreţie totală – deh, toţi erau oameni cu stare şi unii chiar persoane publice.

Am pus casa sub supraveghere, mai multe săptămâni. În afară de faptul că primea noaptea vizita unor jucători înrăiţi – nu erau întotdeauna aceiaşi – văduva ducea o existenţă oarecare. Cu ocazia filajului i-am zărit de câteva ori şi fata – o duduie la vreo treizeci de ani, tunsă băieţeşte, cu un cerceluş în nas şi bine dezvoltată, de parcă ar fi făcut cultu­rism. Însă de-abia când am zărit-o ieşind din curte la vola­nul unui BMW, mi-a căzut fisa.

– Flăcăule, am prins-o, i-am zis eu lui Miron care freca manganul lângă mine pe trotuar.

– Pe cine?

– Pe criminală.

– Pe criminală? Cine e?

– Ea e.

– Care ea?

– Fata cu cerceluş în nas.

– Fugi de-aici, Şefu’ scump. Asta-i bună pentru alte jocuri.

– Ia uită-te la numărul maşinii. Nu cumva e înmatriculată în Elveţia?

– Şi ce-i cu asta?

– Ai uitat că lângă ultimul cadavru a fost găsită o monedă de o jumătate de franc elveţian? Dacă i-a căzut ei? Vezi dacă n-a fost de curând în ţara cantoanelor.

– În ţara cantoanelor?

– În Elveţia, deşteptule!

Ce a urmat a fost floare la ureche. Am obţinut un mandat de percheziţie şi am descins în vilă exact într-o noapte în care se încinsese o partidă. Nu ne-am sinchisit de protestele văduvei şi nu i-am băgat în seamă pe jucătorii speriaţi. Am intrat direct în camera fetei. Pe o etajeră am zărit, la loc de cinste, Basic Instinct – şi cartea şi caseta cu filmul. Şi n-a fost greu să găsim şi ceea ce căutam de fapt – o daltă de spart gheaţa, aruncată cu neglijenţă într-un dulap.

La început, fecioara ne-a râs în nas.

– Ce? N-am voie să ţin o daltă de spart gheaţa în casă? Şi-mi interziceţi să citesc Basic Instinct?

– Mai ai puţin şi ne reciţi din Drepturile omului?

– Dacă va fi cazul!

– Ia spune, ai fost nu demult în Elveţia?

– Şi?

– Lângă unul dintre jucătorii ucişi a fost găsită o monedă elveţiană.

– Şi ce-i cu asta? S-a spart vreo bancă şi m-aţi găsit pe mine ţap ispăşitor? A dat faliment vreun bancher fiindcă s-a pierdut o monedă?

Am încercat să nu-mi ies din făgaş şi-am continuat imperturbabil.

– Şi mai e ceva!

– Ce?

– A mai rămas o probă lângă unul dintre cadavre!

– Ei, nu zău!

– Ai parcat BMW-ul pe trotuar şi unul dintre cauciucuri, plin de noroi, a lăsat o urmă. Experţii sunt categorici – e desenul cauciucului de la roata din faţă a maşinii tale. Are o porţiune mică lipsă – ai dat, probabil, într-o piatră ascuţită.

La chestia asta fata nu se mai aştepta şi toată ţâfna i se risipi ca prin minune. Înaintea noastră stătea acum o făptură jalnică, îmbătrânită brusc, pe care o aşteptau ani grei de puşcărie.

– Ei, Miroane, ce mai zici acum? Există criminali în serie şi printre femei?

– De, Şefu’ Scump, cum zicea un înţelept, damele e cu surprize. Am încheiat citatul.