Alergia la flori

Pe ușă era fixată o placă metalică. Trei litere enigmatice ieșeau în relief: BDP. Pentru eventualii curioși, dedesubt literele căpătau un înțeles: Birou de detectivi particulari. Femeia în vârstă, care urcase gâfâind pe scări, se opri în fața ușii, scotoci îndelung în poșetă, găsi în sfârșit cheile și descuie cele două yale. Pătrunse în prima încăpere – o cameră de dimensiuni modeste unde erau doar o măsuță cu un telefon, un scaun și un fotoliu. Își atârnă haina de ploaie în cuier, luă dintr-un ungher o cârpă și se apucă să șteargă fără nici un chef praful. Aruncă o privire critică în jur – oricât ar fi trebăluit, decorul tot deprimant rămânea. Oftă și apăsă pe clanța de la ușa care ducea în cealaltă încăpere. Ușa se deschise cu un scârțâit jalnic. Femeia, însă, rămase țintuită în prag. Aruncă o singură privire și scoase un urlet de groază.

***

Îl știam de câțiva ani. Era gras și, în ciuda proporțiilor pe care le avea, hainele fluturau întotdeauna pe el. Străbătea străzile Bucureștiului într-un Audi roșu, rablagit, încercând să câștige un ban din amărâtele cazuri pe care reușea să pună mâna. Nădușea pe cele mai grozave geruri, când îmbrăca un palton ros la mâneci. Tipul nu-mi plăcea deloc. Dar nu din pricina înfățișării sale respingătoare. Aveam impresia că nu e numai un detectiv particular – adică un individ care filează soți infideli, neveste adultere, întocmind rapoarte pentru uzul clienților. Îl bănuiam că oricând s-ar preta să învârtă afaceri necurate. Venea din când în când pe la mine și, cu glas onctuos, îmi cerea câte o informație. Îi lăsam în silă câte un pont, numai să scap de mirosul res­pingător pe care îl răspândea. Îmi mulțumea făcând plecăciuni care ar fi părut hazlii dacă n-ar fi inspirat o umilință falsă. Chiar și acum, când îl vedeam atârnat de frânghia agățată de cârligul lustrei, nu reușeam să-mi înving repulsia pe care o simțeam ori de câte ori îl întâlneam. Am așteptat ca trupul fără viață să fie dat jos și dus la morgă. Abia pe urmă am început să discut cu secretara lui – o fe­me­ie în vârstă, cu obrajii ofiliți, care nu se ajungea cu pensia și mai câștiga un ban ca angajată a lui Gămoiu.

– De ce credeți că a făcut-o?

Înainte de a-mi răspunde, femeia își șterse cu o batistă de hârtie ochii plini de lacrimi. Încă nu-și revenise din șocul pe care-l resimțise dând peste cadavrul patronului său.

– Nu știu.

– Avea dușmani?

– Se poate. Multora le-a făcut rău. E o meserie murdară, asta de detectiv particular.

Femeia avea distincție în glas și în înfățișare în ciuda hainelor modeste pe care le purta.

– Avea greutăți financiare?

– A avut, până nu demult. De câteva luni însă o ducea parcă mai bine. Chiar spunea: „În curând o să ne mutăm într-o altă clădire, și o să avem un birou ca în Occident.“

– A avut vreun caz care i-a adus bani mulți?

– Nu știu. Socotelile și le ținea singur. Eu doar îi primeam pe clienți, răspundeam la telefon, fixam întâlniri, făceam curat.

– Familie?

– Soția i-a murit în urmă cu câțiva ani. N-avea pe nimeni.

– Lucra la vreun caz mai complicat?

– Cred că nu. În ultima vreme a refuzat orice solicitare. Stătea toată ziua în birou și dezlega cuvinte încrucișate. Și totuși, îmi plătea leafa la ziua stabilită și părea să nu ducă lipsă de nimic. V-am spus: vorbea chiar că ne așteaptă o situație înfloritoare.

– Curios!

Am aruncat din nou o privire prin încăperea unde ne aflam.

Lucruri zăceau pe jos, sertarele biroului erau trase, dosarele împrăștiate, cu unele file smulse de la locul lor și risipite pe masa de lucru, pe fotoliu, pe canapeaua care demult ar fi trebuit aruncată. Cineva răscolise în grabă. Până și plantele din multele ghivece înșiruite pe lângă pereți fu­seseră scoase, pământul fărâmițat, ca nu cumva să ascundă ceva ce trebuia să fie deosebit de important. Cine făcuse toată harababura asta? Gămoiu? Altcineva? Pe parchetul murdar mai era aruncată și o batistă de hârtie folosită.

– Domnul Gămoiu era răcit?

– Nu.

– Nu cumva vă aparține?

– Eu n-arunc pe jos.

Am căutat cu privirea pachetul din care fusese extrasă batista și nu l-am văzut. Femeia îmi răspunse înainte de a-i pune vreo întrebare.

– Nu-i a lui. Nu poate fi a lui. Nu suporta batistele de hârtie. Zicea, glumind, că-i julesc nasul. Când avea nevoie, se folosea de o batistă obișnuită, de pânză. Pe asta o fi pierdut-o vreun client. Nu i-am făcut curat de vreo săptămână.

– N-ați remarcat care dintre vizitatorii lui ar fi avut nevoie să-și șteargă nasul?

Femeia din fața mea se gândi puțin înainte de a răspunde.

– Nu…

Apoi, adăugă, mai mult ca pentru sine:

– Era o persoană care, într-adevăr, se folosea de batiste de astea… Cum intra în birou o apuca strănutul. Era alergică la flori, în general la plante. După cum vedeți, noi avem aici o adevărată seră. Domnului Gămoiu îi plăcea mult să se înconjoare de vegetație. Nu se omora să fie lună în jurul lui, dar iubea florile.

– Cine era persoana?

– Doamna Matilda Nisipoiu. I-a fost clientă. A avut un mare necaz. Pe soțul ei l-a omorât un hoț care i-a intrat în casă. Ea însă a reușit să-l împuște pe criminal. S-a luptat cu el ca o leoaică.

În glasul femeii se ghicea o mare admirație.

– Dar n-a mai trecut pe-aici de multe luni… Batista nu poate fi a ei.

Am ridicat batista ținând-o cu vârful degetelor și am cercetat-o cu atenție. Evident, fusese folosită.

***

– Cum adică? Sunteți sigur că nu s-a sinucis?

– Absolut sigur. I s-a administrat un somnifer foarte pu­ternic într-o cafea, individul a adormit, i s-a pus ștreangul de gât și pe urmă a fost agățat de lustră.

Medicul legist era categoric. Îl cunoșteam de prea multă vreme ca să nu-i dau crezare.

– Spuneți că i s-a administrat un somnifer foarte puternic în cafea. Dar în încăperea unde l-am găsit spânzurat n-am găsit nici o ceașcă în care să fie cafea. Iar dacă ar fi făcut-o în altă parte, ar fi adormit, probabil, pe drum.

Medicul îmi zâmbi ironic.

– Ceștile se mai și spală, nu-i așa?

– Pe la ce oră a survenit decesul?

– Aproape de miezul nopții.

***

Biroul lui Gămoiu era la fel cum îl lăsasem. Doar praful era mai vizibil. Oare ce a căutat asasinul? Găsise?

Am pornit de la premisa că nu descoperise nimic și am început să caut metodic. Am luat dosar cu dosar, foaie cu foaie, obiect cu obiect. Am desfăcut și mai mult tapițeria canapelei, pernele de pe ea. Am cercetat fiecare centimetru pătrat de parchet. Am scotocit prin sertare, prin vitrina unde stăteau aliniate mai multe cești de cafea spălate temeinic. Am dat la o parte biroul, scaunele. Nimic. Doar o bucățică dintr-o batistă de hârtie. De data aceasta, cu o urmă interesantă pe ea. Putea fi pierdută de doamna Matilda Nisipoiu, dar la fel de bine putea să fi aparținut oricui altcuiva.

După ce am scotocit și prin spatele lambriurilor mi-a venit să mă las păgubaș. Nimic nu-mi atrăgea atenția. Am privit și în sus. Tavanul nu oferea nici un loc pentru vreo ascunzătoare. M-am uitat cu mai multă atenție la lustra de cârligul căreia fusese găsit atârnat Gămoiu. Era mult prea mare pentru o încăpere ca asta. M-am suit pe un scaun, am deșurubat becurile și le-am pus la loc. Nimic. Mi-a atras atenția capacul sub care erau firele. Cine îl înșurubase făcuse o treabă de mântuială. Am vrut să-l înșurubez mai bine, dar n-am reușit. M-am încăpățânat să-l potrivesc în lăcașul lui și pentru asta l-am desfăcut complet. Ceva a căzut cu zgomot pe podea. O casetă audio.

***

Doamna Matilda Nisipoiu era îmbrăcată în negru. Trecuseră câteva luni de la moartea tragică a soțului ei și tot mai purta doliu. Avea un chip frumos, însă cearcănele de la ochi dovedeau că trecuse printr-o experiență grea. Stătea pe un scaun, picior peste picior – fusta îi acoperea genunchii – și mă privea cu indignare.

– Asta-i bună! După nenorocirile pe care le-am îndurat, acum mă acuzați și de crimă. Ce să fi avut cu bietul domn’ Gămoiu? Un om așa de cumsecade!

– Un om cumsecade care însă vă șantaja, vă storcea de bani.

Într-o mână aveam caseta pe care o găsisem sub capacul lustrei. I-am arătat-o.

– Pe această casetă e înregistrată convorbirea pe care ați purtat-o cu amantul dumneavoastră când l-ați incitat să vă omoare soțul, ca să fiți liberă.

Dintr-o dată, doamna Matilda își părăsi aerul tragic și mă privi fioros. Apoi, ca o actriță de geniu trecu rapid la o altă stare și izbucni în râs.

– Asta vă e proba? Caseta asta e o glumă! Am înregistrat-o împreună cu amantul meu, ca să ne distrăm. E-adevărat, n-am fost ușă de biserică. Dar până la a-mi ucide soțul e cale lungă. Iar pe domnul Gămoiu nu l-am mai văzut de câteva luni.

Am dat din cap cu îndoială.

– Am aflat că aveți alergie la flori – nu știu cum se cheamă boala asta – parcă boala fânului…

– Așa e. Dar nu văd legătura…

– În biroul domnului Gămoiu a fost găsită o batistă de hârtie.

Izbucnește în râs.

– Poate fi a mea, poate fi a oricui. Asta nu dovedește că eu eram în biroul lui când s-a spânzurat.

– A fost omorât, doamnă. I-ați cerut o întâlnire. Ați venit noaptea, ați băut o cafea împreună. Într-o clipă de neatenție, i-ați pus în ceașcă un somnifer puternic. După ce a adormit, i-ați pus ștreangul de gât și l-ați atârnat de cârligul lustrei ca să pară o sinucidere…

Doamna Matilda nu-și pierdu cumpătul.

– Aiureli de om bolnav!, zise ea disprețuitor.

Nici eu nu mi-am ieșit din sărite. Am scos la iveală o punguță de plastic în care era păstrată o bucățică de hârtie.

– Aceasta e o bucată dintr-o altă batistă pe care ați folosit-o. Și pe care au rămas urme de ruj. Am făcut între timp cercetări – e chiar rujul dumneavoastră de buze, care n-a avut încă timp să se usuce, semn că v-ați șters de curând cu batista respectivă. Din păcate, n-aveți nici o scăpare!

Imagine de pe onlinereport.ro