Acea căldură blestemată

– Tocmai pe zădufu’ ăsta s-a găsit și tipu’ să se-arunce de la etaj!

Această profundă observație îi aparține neprețuitului Miron Stratilat, un vlăjgan pântecos de aproape doi metri, a cărui greutate a dereglat multe cântare.

– Chiar dacă a făcut-o noaptea, până jos a avut tot timpul să se rumenească, mai adaugă el cu obidă și-și șterge cu dosul palmei broboanele de transpirație de pe frunte.

Suntem lângă clădirea cu trei etaje – numai sticlă și marmură – a Băncii Creditul Popular. E o vipie pe cinste, tocmai bună pentru o anchetă. Fiindcă de-aia suntem noi aici: să vedem ce e cu cadavrul care zace în iarbă, acoperit acum cu o pătură.

– N-o să mai înjur niciodată iarna și ororile ei, continuă să bombăne Miron. Ce-ar fi să pornească dintr-odată să ningă? Să-i tragă un viscol ca-n Siberia…

– Vezi să n-ajungi acolo, îi zic eu în treacăt, cu gândul totuși la cazul pe care îl avem de rezolvat.

– Doamne ferește!, își scuipă ajutorul meu în sân, revenindu-și din visare.

Medicul legist, omul cu valiza de luat amprente și alți încurcă-lume din tagma noastră s-au retras, după ce și-au făcut treaba. Am rămas numai eu cu Miron în perimetrul marcat de o panglică galbenă. Câțiva funcționari ai băncii ne urmăresc aplecați peste pervazul ferestrelor. Mai sunt și câțiva curioși din parc care ne privesc de la depărtare.

Cadavrul fusese descoperit de femeia de serviciu de la etajul trei. Aceasta venise ca de obicei la ora șapte, luase cheile de la birouri și își începuse treaba – dăduse cu aspiratorul, golise coșurile de hârtii, curățase scrumierele de mucurile de țigări, ștersese praful. Când intrase în biroul lui Paul Dijmărescu descoperise fereastra deschisă. Se dusese s-o închidă, uimită, deoarece îl știa cât de pedant este. Se aplecase însă peste pervaz, ca să privească în micul parc unde deja începeau să apară oameni, alungați din betoanele încinse în care încercaseră zadarnic să se odihnească. Așa îl zărise pe Dijmărescu zăcând în iarbă, lângă un tufiș care-l ascundea de vederea trecătorilor de pe alei.

Dacă aș fi plecat acasă cu cinci minute mai devreme, nu m-aș fi pomenit pe cap cu acest caz care părea o banală ­sinucidere. Dar din ce motive? Dijmărescu nu lăsase nici o scrisoare care să-i explice gestul. Nimeni dintre cei cu care discutasem nu-mi furnizase vreo informație demnă de luat în seamă. Omul fusese un funcționar model, minuțios până la perfecționism în lucrările sale, cu o viață de familie ireproșabilă.

– De căldură a făcut-o, șefu’ scump!, se aude glasul lui Miron care se uită galeș la o țâșnitoare aflată câțiva metri mai încolo.

Nu-i iau în seamă înaltele considerații și încerc să pun lucrurile cap la cap. Misterul ușii încuiate și a prezenței cheii la panou a fost lămurit imediat – în buzunarul lui Dijmărescu se afla o dublură.

– Uneori era cam distrat. A pierdut o dată cheia de la birou și s-a făcut o alta. După câtva timp a găsit-o rătăcită într-un sertar.

Dându-mi explicațiile astea, directorul băncii, un omuleț sfrijit și nervos, își frânsese mâinile cu gândul la reacțiile depunătorilor la aflarea tragicului eveniment.

L-am descusut pe îndelete.

– Avea cumva probleme în ultima vreme? Își ieșise cumva din tiparul lui obișnuit?

Rămăsese gânditor, șovăise să răspundă, după care se hotărâse să vorbească.

– Da, s-ar putea… Era cam posomorât în ultimele săptămâni. O dată a și încercat să stea de vorbă cu mine. A venit la mine în birou și a început să-mi povestească despre nu știu ce neregulă. După care, s-a oprit și a zis că vrea să mai verifice înainte de a băga pe cineva în belea. Cert e că în ultimele zile lucra foarte mult.

L-am luat la întrebări și pe paznicul de etaj. Acesta îmi confirmase că Dijmărescu obișnuia să stea cu mult peste program în ultimul timp. Nu-l văzuse cu o seară înainte când plecase – fusese până la automatul de la celălalt capăt al coridorului ca să-și ia un suc și când se întorsese zărise cheia de la biroul lui Dijmărescu la panou. A încercat și ușa – era încuiată. Ultimul părăsise banca Ion Surdulescu. La plecare, îi și aruncase în glumă:

– Vezi, spune șefilor cât de târziu am stat! Să vadă cine muncește mai mult în șandramaua asta!

Miron n-are astâmpăr. Se foiește în jurul meu ca un leu în cușcă și din când în când privește cu ură la astrul zilei.

– Ce reacții sunt acolo? Parcă am citit undeva că funcționează ca un reactor nuclear, ăla care l-a încins așa nu e întreg la minte. Alo! Dă fitilul mai jos!

Apoi, către mine, rugător:

– Șefu’ scump! Ce zici de-o piscinetă? Sau mai bine la Snagov? Am auzit că s-a dat drumu’ la nudism. Nu ți-e dor să vezi o goliciune de-aia fără scrupule?

Între timp și-a făcut apariția lângă noi și Ion Surdulescu. Are chipul răvășit. E și de înțeles: cine n-ar fi într-un asemenea hal aflând cum și-a pus capăt zilelor un coleg de ­serviciu?

– Am fost până acum la Banca Națională, se scuză el.

Îmi vorbește cu glasul înecat de emoție.

– Înțeleg că dumneavoastră l-ați văzut ultimul în viață pe Dijmărescu.

– E un fel de-a zice… Eu am lucrat la calculator în biroul meu. El – într-al lui.

Își schimbă greutatea de pe un picior pe altul. Are o înfățișare distinsă, plăcută, menită să inspire încredere oricui i se adresează. E tipul de funcționar căruia îți vine să-ți încredințezi toți banii și ți se face jenă să-i ceri înapoi.

Pur și simplu nu știu ce să-l mai întreb. Cum se comporta defunctul la serviciu? Dacă știa vreun amănunt care-l tulburase? Ar fi cazul să ne luăm valea. Mai ales că trebuie să mergem și la familia lui Dijmărescu s-o luăm la întrebări. Partea cea mai a dracului. Dar poate că acolo e cheia întregii afaceri.

– Tii! Ia te uită ce chestie!

Hoinăreala lui Miron prin țarcul improvizat se dovedește până la urmă fructuoasă. A rămas țintuit locului și privește în jos la ceva care strălucește în iarbă.

– Ce-i asta, șefu’ scump?

Arunc o privire profund interesată.

– Ce să fie? Probabil un port-cart.

– Port-cart?, întreabă Miron tot mai amețit de zăduf.

– Ceva în care îți pui cărțile de vizită.

Ion Surdulescu s-a apropiat de noi cu grăbire. Îmi spune pe un ton degajat.

– A, e al meu… L-am avut în mână până acum câteva clipe. L-am scăpat din neatenție.

Și se apleacă să-l ridice. Sunt mai iute ca el și-l înșfac primul. E un port-cart simplu, din alamă, cu câteva incrustații stângace pe capac.

Miron se uită mustrător la mine.

– Șefu’ scump, asta poate fi o probă. De ce nu l-ai luat cu batista?

Vigilența subită a lui Miron mă lasă indiferent. Mă întorc spre Surdulescu și-i spun cât pot de calm, deși îmi vine să urlu și din pricina căldurii și din pricina lumii urâte în care trăim.

– Domnule Surdulescu, noi doi trebuie să stăm de vorbă. O să avem o convorbire lungă și interesantă. Fiindcă ­obiectul ăsta nu l-ai pierdut acum în iarbă. E aici de mai multă vreme. Altfel n-ar frige așa de al naibii! Miron! Arestează-l și citește-i drepturile!

Pentru o clipă, Miron rămâne înțepenit, de parcă un îngheț ciudat ar fi pus stăpânire pe el.

– Ia te uită, domn’e! Are și blestemata asta de căldură părțile ei bune.

Își revine din uluială și se îndreaptă spre Surdulescu:

– Pe tine însă te-a ars rău, amice! Dă mânuțele încoace!

Imagine de pe breakfree.ro