Literatura de azi
Când s-ar opri secunda
Păianjenul visării parc-ar sui cu frică
Şi ar călca, pe firul nădejdilor întins,
Care-şi destramă vârful, pe cât i se ridică
Un căpătai în haos, de-o stea de unde-i prins.
Singurătatea-n zale mi-a străjuit cavoul
Ales pentru odihna rănitului oştean
Şi i-a cules auzul catifelat ecoul
Cu şase foi, al frunzei căzute din castan.
De mult păzeşte cripta şi treapta ce scoboară,
Dar vremea, ne-ntreruptă de morţi şi crăci uscate,
Prin mâinile tăcerii, de ceară, se strecoară
Ca un fuior de pulberi şi brume dezlânate.
Intercalate-n ritmul unicului viu vers
Ar mai simţi cadenţa, de-a pururi ascultată
De valuri şi de zodii, egale-n pasul mers,
Când s-ar opri secunda şi inima să bată?
De când mă știi
De când mă ştii, am luat asupra mea
Povara-ntotdeauna, Doamne, cea mai grea.
Şi tot urcând în coastă, vream s-arăt
Că nu mă dau poverile-ndărăt.
O suferinţă între alte două
N-am socotit-o suferinţă nouă.
Haide şi tu, aşază-te-n spinare.
Mă simt voinic. Pe cine ce-l mai doare?
Cine-i strein şi singur, cine?
Să urce-n cârcă, pe samar, la mine.
Hai, ticăloşii, blânzii, toţi de-a valma,
Câți aţi întors obrazul, câți l-aţi bătut cu palma,
Însărcinare, poate, am de la Satan
Să vă ridic la cer prin uragan.
Sunt robul vostru, hotărât de sus,
Să fiu caricatura lui Isus.
De câți în seamă mi v-a dat
Vreau să răspund pe faţă şi curat.
Nu-l uit pe cel ce pâine da şi nici
Pe cel ce da cătuşe, pravilă şi bici.
Sunteţi ai mei, şi răi şi buni. Veniţi.
Dator sunt să va fac şi fericiţi.
Dar ostenit în drumul meu îngust,
Că sunt ales la milă cu dezgust,
Scârbit de om, jignit de omenire,
Să-mi duc poverile la mântuire,
Aş căuta zadarnic a-nţelege
De ce mi-ai pus porunci de-atare lege.
Eu, Doamne, le-am primit şi mă supun,
Stăpâne drag, gingaş ca un lăstun.
Vreau să te-ntreb: când m-ai ales, ai fost nebun?
Dormi?
Dormi, sufletul meu? te-ai culcat?
Plouă şi singur mi s-a urât.
Vreau să nu te supăr.
Te-am văzut citind la lampă
Şi n-am băgat de seamă
Când ai închis oblonul din grădină,
Tărcat cu dungi egale de lumină.
Am bătut încet în fereastră
Şi iar am bătut, mai tare,
Şi am intrat în încăperea ta.
Curată rînduiala!
Cartea sta deschisă la pagină albă:
Toate paginile cărţii erau albe.
Ce citeai tu într-o carte fără slove?
Patul era nedesfăcut.
Cearşaful nou, perina proaspătă.
Unde ai plecat?
Unde umbli noaptea singuratec?
Încălţămintea ţi-este neatinsă.
Nu e gunoi la tine.
Te-mbraci în cămaşă de piatră
Şi te încingi cu funie de-argint.
Tu n-ai nici sudoare,
Nici praf, nici scuipat.
Un ac îmi înglodeşte inima străpunsă,
Medicule fără de prihană.
Sau e un cui de la Crucificat
Sau un ghimpe din cununa lui.
Vindecă-mă, suflete.
Vin-acasă, suflete.
Adu leacuri, suflete.
Inscripție de femeie
Orânduirea firii a sorocit să fie
Copila diafană bărbatului soţie.
Plăpândă libelulă, în mâna lui păroasă,
E crudă ca lăstarul de crin şi chiparoasă.
Ea-l place că e teafăr şi dur, şi om de treaba,
Nu şovăie, nu-ntârzie, nu-ntreabă.
Porneşte drept nainte şi-ajunge ţintă drept,
E răspicat şi înţelept.
Strădania şi munca lui aspră pentru tine
Fac zilele să-ţi fie mai mari şi mai pline.
I s-au zdrobit genunchii şi i s-a frânt spinarea,
Să-şi merite şi blidul gustos şi sărutarea.
Din fundul mării zmulge-n şirag mărgăritare
Pentru grumazul zveltei şi chipeşei fecioare.
Din noapte ia ciorchinii de stele şi scântei
Pentru brăţări, paftale, inele şi cercei,
Luceferii de aur din piatră seacă-i scoate,
Muşcat de colţii stâncii şi sângerând în coate.
E jertfa lui de sine, aprinsă de-o idee.
Ideea că şi lupta şi pasiunea-i tot femeie.
Sunt toate ale tale şi toate pentru tine.
De nu, atuncea pentru cine?
Căci darurile toate aduse ţie ți-s,
Primind în schimb o floare, fragilul tău surâs.
Făptură de petală şi de bob de rouă,
Dă-i zilnic dimineaţa o bucurie nouă,
Ofrandă de răsplată e poezia lui,
O alta mai suavă şi mai cinstită, nu-i.
