Visam o fericire necuprinsă

Romancieră și poetă, sora mai mare a altor două scriitoare: Emily și Anne Brontë, Charlotte Brontë (21 aprilie 1816 – 31 martie 1855) obișnuia să folosească pseudonimul de Currer Bell şi este cunoscută pentru cartea ei „Jane Eyre”, unul dintre cele mai celebre romane din literatura engleză și cea universală.

Născută la Thornton și-a petrecut copilăria și tinerețea la Haworth, bucurându-se de educația sporadică, lectura independentă și libertatea de acțiune ce li se ofereau tuturor copiilor din familia ei. Un an petrecut la o școală ieftină pentru fiice de preot, la Cowan’s Bridge, unde mâncarea proastă și disciplina exagerat de severă au ruinat sănătatea surorilor ei mai mari Maria și Elizabeth, moarte la 10 și respectiv 11 ani, i-a oferit lui Brontë materialul pentru zugrăvirea școlii din Lowood în romanul „Jane Eyre”.

Cântec

Adevărata dragoste simţită
în miezul inimii aprins
mi-a potopit fiinţa pustiită
cu-al vieţii cald torent nestins.

Când o vedeam, speranţa-mi renăştea;
plecarea ei-amarnic chin;
cu fiecare pas ce-i zăbovea
mă sfâşia un greu suspin.

Visam o fericire necuprinsă-
precum iubesc, să fiu iubit;
şi-am stăruit – nădejdea-mi neînvinsă –
ca orb, sărman fericit.

Dar între noi, genunea neumblată
se întindea-ameninţător,
ca volbura de valuri, înspumată,
în verdele ocean ameţitor,

şi neagră ca drumul de lotri tăiat
prin codri, pustii neumblate,
căci între noi mânia s-a-nălţat,
puterea şi a legii dreptate.

Am înfruntat primejdii şi bariere,
funeste prevestiri sfidând,
năvalnic am trecut pe lângă ele,
la temeri şi-amăgiri zâmbind.

Visam că zbor pe-un splendid curcubeu,
arcuit în bolta senină,
căci falnic se-oglindea în ochiul meu
copila ploii de lumină.

Aprinsă încă-n umbra-ntunecoasă,
bucuria îmi umple fiinţa,
şi nici că vreau să văd ce nemiloasă
în jurul meu se adună suferinţa.

E clipa atât de dulce că nu-mi pasă
c-o să revină tot ce-am înfruntat,
cerând o răzbunare dureroasă
şi plata pentru-al meu păcat.

Dreptatea la porţi îmi pune lacăt;
mânia vrea să mă doboare;
severă, duşmănie fără capăt
îmi jură puterea chinuitoare.

Iubita mea îşi puse mâna uşurel
în mâna mea, încrezătoare,
jurând c-al cununii sfânt inel
ne va-mpleti sorţii sub soare,

Şi c-un sărut promise lângă mine
să-i fie viaţa şi al ei sfârşit.
Şi-s fericit, mi-e-atât de bine,
căci o iubesc şi sunt iubit.

***

„Gelozia şi dragostea? O să încerci cândva aceste două sentimente; inima dumitale încă doarme şi aşteaptă pe cel menit s-o trezească. Îţi închipui că toată viaţa vei pluti pe valuri tot atât de liniştite ca şi acelea pe care a alunecat acum tinereţea dumitale. Te laşi legănată de unde, cu ochii închişi şi urechile astupate. Nu vezi stâncile ce se înalţă din valuri şi nici vâltorile ce le spumegă la picioare… Într-o zi vei ajunge la o strâmtoare presărată cu stânci primejdioase şi acolo întregul curent al vieţii ţi se va sfărâma între vârtejurile furioase, în spumă şi vuiet. Atunci, vei fi sfărâmată şi prefăcută în pulbere de vârfurile tăioase ale stâncilor, fie că te vei vedea ridicată de vreun val puternic şi aruncată pe ape mai liniştite.”

(“Jane Eyre”, traducere Mirella Acsente)