Maria Morariu
Scuze pentru a sta „departe” de cărţi se pot găsi oricând, dar odată găsită dorinţa de a le avea în preajmă, nu te mai părăseşte niciodată.
Pentru un suflet îndrăgostit de frumos, secolul XVIII s-a dovedit a fi plin de romantism, iar pentru James Henry Leigh Hunt (19 octombrie 1784 – 28 august 1859), poet, eseist, dar mai ales critic, de cele mai multe ori apreciativ, a fost o ocazie de a susţine şi încuraja lirica lui Shelley, Keats și Tennyson.
Cititor universal, Hunt era animat de dorinţa de a trezi şi în alţii acelaşi entuziasm pe care-l simţea el pentru poezie. A scris introduceri, a întocmit antologii, a comentat şi a elogiat cu generozitate şi căldură. Buna dispoziţie, veselia şi optimismul cu care avea obiceiul să analizeze natura umană îl părăsesc numai când se simte jignit de atitudinea pe care a avut-o Byron faţă de el sau când protestează împotriva virulenţilor cronicari. Chiar şi toleranţa universală a lui Hunt, însă, are limite: el admira la Dante imaginaţia şi intensitatea pasiunilor, dar condamna ura şi bigotismul feroce, fanatismul religios şi politic. Infernul îi pare a fi „visul unui salbatic ipohondru”. Aceleaşi rezerve le avea şi faţă de Milton: nu-i place sumbrul său crez religios care reclamă cea mai înaltă pietate. Inutil să spunem că Hunt nu manifesta niciun interes pentru morbiditatea şi grosolania lui Swift, acel „mizantrop cu inima împietrită”. După o perioadă de oarecare ostilitate, pe Wordsworth l-a recunoscut drept cel mai mare poet al epocii sale, dar şi-a menţinut obiecţiile faţă de convingerile lui politice, iar într-o scrisoare din 1847 a afirmat că-i lipseşte aspectul muzical al naturii poetice „tonul cald, voioşia păsării ce cântă, armonia fericită” oferindu-ne, fără să vrea, o enumerare precisă a propriilor sale calităţi.
Ar fi greu să numim un scriitor de seama pe care Hunt să nu-l fi lăudat. Totuşi, preferinţele lui speciale sunt destul de clare: iubeşte tradiţia pastoralei, sonetul şi romanul italian în versuri, specii cărora le-a dedicat câte o antologie sau o culegere de repovestiri. Dintre poeţii englezi, favoritul său este Spenser, cel mai mare pictor pe care l-a dat Anglia, poetul ale cărui versuri sunt „miere ce curge aproape neîntrerupt”. Hunt prezintă chiar tablouri din galeria lui Spenser, adică selectează strofe din The Faerie Queene, atribuindu-le unor maeştri care le-ar fi putut picta: Rafael, Correggio, Tiziano, Guido Reni, Poussin, Claude Lorrain și chiar şi Michelangelo şi Rembrandt.
