Veronika

Nuvela de mai jos reprezintă debutul literar al lui Horia Blidaru, cunoscut până acum în calitate de publicist.

***

Bob întârzia să închidă naibii ușa. Știam că se uită la mine. Îi simțeam privirea spălăcită concentrată pe coșul roșu și dureros, pe care voiam să i-l arăt doctorului, dar am renunțat. Mă deranja caraghioslâcul situației. Stăteam cu bărbăția flască între degete, doctorul Stieber o analiza cu ochelarii alunecând pe nasul roșu și păros, iar Bob încă se holba, cel mai probabil la curul meu. I-am spus și eu și doctorul, deodată, să aștepte afară. A salutat și-a închis ușa încet, atât de încet că n-am fost sigur că ieșise decât după ce mi-am ridicat pantalonii și m-am întors.

• VD, a mormăit Stieber.

• Ești sigur, doctore?

• Ve-ne-ral Di-sease, locotenente.

Simțea o satisfacție deosebită să scrie diagnosticul ăsta. Am oftat.

• Ai noroc, mi-a zis. 65 de dolari e mai bine decât curtea marțială.

N-aveam deloc chef să plătesc amenda și să figureze în dosarul meu chestia asta.

• Doctore…

• Locotenente, nu mă mai pot juca, ordinul colonelului e clar. De ce naiba nu vă puteți controla? Fiți și voi mai selectivi…

Și zâmbi ca un porc rahitic, din care se ridicau rotocoale de fum cenușiu.

• Voi, ăștia noi, habar n-aveți ce-i aia disciplină. Ăia de-au făcut războiul știau ce-i armata.

• Cred că erau prea obosiți să mai știe ce-i aia viață…

Mi-a întins foaia și-a strâmbat a greață. Era vizibil bolnav de fiere.

• Du-te la infirmerie, e bine să începi tratamentul cât mai repede.

• Doctore…

• Hm?

• E adevărat că ai origini germane?

• Deh… Cine să le mai știe?… E greu să întrebi un american despre origini…

• Și totuși… Stieber… Stiuben…

Am salutat regulamentar și am ieșit mormăind. Știam că i-am făcut ziua, cam pe cât mi-o aranjase și el pe-a mea. De la colonel aflasem că stiuben înseamnă a evada și că Stieber era, pe vremuri, porecla dată găinarilor evadați… Nimic nu-l necăjește pe doctorul ăsta mai mult decât să-i amintești de unde se trage.

M-am apropiat rânjind de Bob, care stătea rezemat de perete. Habar n-am dacă toți băieții din Philadelphia pot fi în același timp niște tipi pe cinste și niște indolenți enervanți așa cum reușește Bob. Mama mi-a zis să mă feresc de generalizări. Poate și pentru că tata vorbește mereu despre categorii, nu despre indivizi: catolicii, irlandezii, democrații… Oricum, Bob își cere singur eticheta. M-a salutat și-a început abrupt. Puteam pune pariu că se gândea încă la coșul de pe curul meu când îmi vorbea.

• Locotenente, avem iar refugiați… Și două fete violate de ruși…

Mergeam pe coridorul nesfârșit, cenușiu, cu geamuri înalte și înguste, care nu lăsau lumina să intre. Fusese un liceu înainte de război.

• N-aș fi vrut să învăț aici, Bob.

• Nici eu, locotenente… Ce naiba facem cu ăștia noi? În ritmul ăsta ne vor sufoca. Vin zilnic alții!

Numai de interogat refugiați din zona rusească n-aveam eu chef.

• Bob, descurcă-te. O să vorbesc la cină cu colonelul.

• Locotenente…

• Hm?

• Infirmeria…

Mi-a arătat spre stânga. Țineam rețeta în mână.

• Veronika, danke schön, am zâmbit crispat și-am cotit. Așa traduseserăm noi blestemata de VD.

La urma urmei, nu era un băiat rău Bob. L-am găsit după cinci minute rezemat de pervaz, în același cot. Dacă i-aș fi zis să mai schimbe și el cotul, n-ar fi înțeles. Dacă l-aș vizita peste 20 de ani, l-aș găsi tolănit în același cot.

• Bob, ce vrei să faci după ce ne întoarcem acasă?

• Nu m-am gândit, locotenente. Să scăpăm cu bine de aici și-apoi…

• De ce să nu scăpăm? Ne batem cu Veronika, nu cu Hitler. Pe el l-au terminat ăia dinaintea noastră, mai disciplinați…

• Mă sâcâie rușii ăștia…

• Prostii. Pierzi prea mult timp cu francezii. Niște fricoși. Nu s-au obișnuit cu Parisul ocupat?

Bob e un băiat fin. Iubește Parisul. De la Hemingway i se trage.

• De trei ori nemții, în trei sferturi de secol. Ce mai contează o dată și rușii, Bob?

Lui Bob nu-i place gluma mea. Puțină lume îmi apreciază umorul, de altfel…

• Chickery chick, cha-la, cha-la

Check-a-la romey in a bananika

Bollika, wollika, can’t you see

Chickery chick is me?

Bob e un înger pe lângă boul de Marvin. Toată lumea s-a enervat, măcar o dată în viață, pe un tip ca Marvin. E imposibil să nu-l fi întâlnit la școală, la muncă, în armată, pe stradă, într-un bar sau magazin, undeva să te fi frecat de el și să simți că e mare păcat că pot exista și asemenea creaturi printre noi.

• Chickery chick, cha-la, cha-la…

• N-o lua de la capăt, Marvin, am prins ideea cu toții…

Molfăia gumă și-și belea dantura gălbejită, de parcă i-ar fi căzut în gură dintre pistruii ăia oribili. Un bou, v-am zis. Și se mai ține galez!

• Bates, vezi că ai niște mușterii… Nu-mi lași mie una s-o interoghez? Și s-a dus, legănându-și șoldurile ca o proastă: Bollika, wollika, can’t you see, Chickery chick is me?

Ne-am uitat după el, și eu și Bob, ceea ce a fost o tâmpenie din partea noastră. Era ca și cum unul din noi s-ar fi uitat la curul celuilalt, ca să zic așa. Marvin făcea giumbușlucuri pe lângă o asistentă medicală. O știam, îmi dăduse târcoale la început, până se răspândise vestea că voi fi ginerele colonelului. De atunci, lumea mă saluta cu mai mult respect, în timp ce ochii lor sclipeau de ironie. Știam tot ce se vorbește pe la spate, pentru că Bob era un prieten bun, deși n-aveam de gând să-i spun asta decât atunci când, îmbrăcați civil, ne vom fi luat rămas bun într-o cârciumă dintr-un port. Bob va gusta sigur romantismul momentului. Am ieșit în curtea imensă, între camioane, baloți, lăzi și pâlcuri de civili printre soldați grăbiți.

• Bob, mai bine te lăsam să-l pocnești.

Am râs amândoi. Odată, Marvin și el erau să se bată de la cântecul ăsta. Când am plecat noi de acasă, ”Chickery Chick”, al lui Sammy Kaye, era no. 1 în topuri. Bob era terminat după ”It’s Been A Long, Long Time”, cântat de Kitty Kallen, cu orchestra lui Harry James. Eu cred că mai degrabă era îndrăgostit iremediabil de Kitty Kallen. Avea poza ei deasupra patului. Îl înțelegeam, dar eu sunt prea pragmatic să leșin după o vedetă sau după un cântec, oricât de tentant ar fi. ”Ție Bing Crosby ți se potrivește”, mi-a zis odată Bob și are dreptate. Așa că orchestra noastră cânta, de câte ori mă îmbătam, adică în fiecare sâmbătă seara, ”I Can’t Begin To Tell You”. Doar urma să fiu ginerele colonelului. Care visa să-i cânte, într-o zi, surorile Andrews, îmbrăcate în uniformă, când se va întoarce acasă și va fi întâmpinat cu un afiș mare: ”Welcome home, boys!”. O figură colonelul nostru, dacă-i ajungeai la inimă. Și eu reușisem în vremea aceea.

• Ele sunt, locotenente. Veniți încoace!

S-au desprins două sfrijite dintr-un grup în zdrențe. Mulți erau desculți și toți aveau ochi de jivine hăituite.

• De unde veniți?

• De la Erfurt.

• Ați mâncat?

Au dat bucuroase din cap. Erau drăguțe, dar prea slabe. Una era blondă, alta șatenă închis.

• De ce-ați fugit?

• Din cauza rușilor. Ne-ați lăsat baltă…

Șatena m-a privit cu reproș. ”A fost o mare prostie că i-am abandonat pe oamenii ăia, după ce le-am dat iluzii”, i-am spus într-o seară, la masă, colonelului. ”Patton i-a eliberat, Ike i-a predat”, mi-a răspuns colonelul. ”Asta e politica.” Își cunoștea meseria și încerca să mă învețe și pe mine să-mi văd de treabă. Iar treaba noastră era să câștigăm războiul sau, acum, să păstrăm pacea. Partea asta din urmă o accepta ca pe un preludiu al pensiei, fiindcă știa că nu-l vor mai trimite pe alt front. Făcuse și primul război în Europa, de aceea îl plimbaseră ”ca pe urs”, cum se plângea, pe la unitățile în ofensivă, pentru a le vorbi despre mentalitatea nemților. ”Atenție la fräulein!”, avertiza colonelul și povestea despre tolomaci găsiți cu un cuțit înfipt în spate, în fața câte unei case în care vreo nemțoaică frumoasă îl ademenise. Dar asta fusese în primul război, acum nu mai era cazul.

Ce naiba va zice colonelul când va afla că ginerele lui are o boală venerică de la o fräulein? Îmi era tare rușine la gândul că va fi extrem de dezamăgit.

Patton era eroul nostru pe vremea aceea. Murise de curând, după un accident stupid de mașină, lovit la o trecere de cale ferată de camionul unui sergent de-ai noștri, pe când se ducea spre o vânătoare de fazani. Bine zisese pe patul de spital: ”This is a hell of way to die”. Colonelul era admiratorul lui necondiționat și repeta adesea vorba asta. Îl cunoscuse din primul război. Din cauza lui îl și antipatiza pe Ike Eisenhower.

• De unde știi engleză?

• De la mama.

• Ți-am putea găsi un loc în administrație…

• Ar fi grozav!

• Bob, ai grijă de ele, găsește-i un loc… Ea de ce e tristă?

Blonda m-a privit cu dispreț, ca pe un câine care nu putea, deși voia, să o muște.

• Ai ei au obligat-o să se prostitueze pentru frate-său, a șoptit Bob.

• Fratele ei e la Buchenwald, a adăugat șatena.

• Buchenwald? Mai e deschis lagărul?

• Da, rușii-i duc pe-ai noștri acolo.

• Ce-a făcut fratele tău?

• Lucra la poliție și a încercat să ne facă rost de ceva mâncare de pe piața neagră… Trebuia să aflu unde l-au dus…

• Și tu?

• Pe mine m-au violat rușii, a răspuns șatena, cu nonșalanță jucată. Avea ochi verzi, intenși și dinți albi, ca niște perle înșirate între buzele senzuale.

N-aveam nici un chef să-i știu povestea:

• Bob, ocupă-te!

L-am lăsat nemulțumit, cu ele pe cap. Toată seara, apoi, colonelul ne-a povestit despre Patton, ”the old man blood and guts”. Vorbea ca de o altă lume, care s-a terminat și-i părea rău după ea. Aș fi vrut să-i spun: ”D-le colonel, e bine că s-a oprit mașina de tocat. Viața are și altă cadență”. Am tăcut rușinat de boala mea…

• Bob.

• Hm…

• Cum o cheamă pe șatenă?

• Veronika.

• Haha…

• Serios.

• Pe bune, cum o cheamă?

• Ia-o pe blondă, locotenente, e prea tristă pentru mine.

• Pe aia cum o cheamă?

• Ilse… Ca pe nevasta primului comandant de la Buchenwald…

• I-am spus colonelului că rușii folosesc lagărul… Ce legătură are nevasta ăluia?

• Era unul, Koch, l-a executat SS înainte să ajungă ai noștri la lagăr… L-au acuzat de crime și corupție… Nu e ironic?

• Foarte. Ce-a făcut?

• A furat din bunurile prizonierilor și-a omorât medicii care-l trataseră de sifilis. Din astea…

• Și ce, o obsedează coincidența de nume pe fată?

• Da, pentru că tatăl ei era unul din medici. Iar fratele ei e închis de ruși în același lagăr. Și ea s-a culcat cu unul, altul ca să afle vești despre frate-său… Mama ei a înnebunit între timp.

• Sinistru, Bob… Nu vreau să am iar coșmaruri. Noapte bună!

• Locotenente…

• Îhî…

• Pe cealaltă chiar o cheamă Veronika.

• Asta-i o veste bună, Bob. Voi visa mai frumos.

Dimineață, când m-a chemat colonelul la el, știam c-a aflat.

• Cum dracu’ ai putut face una ca asta? Știi că o iau ca pe o ofensă a naibii de directă?

• D-le colonel…

• Să te ia dracu’! Asta e tot ce pot spune: să te ia dracu’! Și-o să am grijă să te ia! Ieși!

L-am căutat pe Bob. Era într-un birou cu o fată drăguță. M-au salutat tare veseli. Eu simțeam că se termină lumea.

• Locotenente, Veronika va lucra aici ca translator…

• Bine, Bob. Hai să vorbim.

• Locotenente, Veronika…

• Bob!… Am încurcat-o rău de tot! i-am zis afară.

• Colonelul?

• Îhî…

A apărut Marvin la capătul coridorului. Curtea pătrată era străjuită pe toate laturile de un coridor imens, cât să intre un tanc pe el. Naiba știe cum Marvin nimerea mereu în calea mea. Am simțit că vomit de nervi. Am aruncat țigara și am intrat iar în birou. Fata își aranja niște lucruri pe masă și vorbea cu alte fete care băteau la mașină. M-am rezemat de masă și mă uitam pe geam la frunzele galbene plutind fără sens… M-am gândit că nu știu cum a trecut anul ăla. Și că, poate, e mai bine așa.

• Locotenente?

Fata mi-a întins un pahar cu apă. Am băut-o, era rece și asta-mi făcea bine. Bob deschisese geamul.

• O să cer să mă mute.

• Ar fi bine să nu mă lași pe mâna lui Marvin.

• Și cu mine ce faceți, băieți?

Era obraznică. Nu, era doar speriată. Spălată și îmbrăcată ca oamenii, arăta chiar bine. Mi-am amintit ochii ăia verzi. Îi visasem, parcă. Ceva cu un lagăr… da, eram comandantul lagărului, bolnav de sifilis… M-am uitat la ea și nu știu de ce m-am întrebat dacă m-aș putea culca acum cu ea, în situația în care eram… De mine depindea dacă să o îmbolnăvesc sau nu. Poate era și ea. Poate chiar avea deja sifilis. Plecase după alt pahar de apă și m-am trezit întorcând capul după fundul ei inexistent și după sânii abia conturați sub bluza lălâe. Am băut uitându-mă în ochii ei.

• Ai ochi de vrăjitoare.

Mi-a tras o palmă de-am văzut violet. Bob a îmbrâncit-o în scaun. Plângea. Mașinile de scris se opriseră. Am trecut printre fetele care mă priveau cu dezgust.

• Așa mi-a spus și rusul! a țipat nemțoaica înainte să ies. Apoi a hohotit în plâns.

Era prea mult pentru o dimineață.

• Locotenente, hai să cerem să ne trimită să patrulăm.

• Bob, eu mă car de aici.

Am trecut pe lângă o sală din care răsuna urletul colonelului, că va instaura o disciplină ca în sectorul francez. Am luat o mașină și ne-am dus la primărie. Cât Bob s-a învârtit pe acolo, vreo jumătate de oră, am fumat lângă mașină. Mă durea capul groaznic și îmi era rău de la atâta fumat. Atunci am realizat că, de fapt, nu mâncasem nimic în ziua aceea.

• Hai să mâncăm într-o cârciumă. Pe răspunderea mea.

De fapt, nu cred că-i mai păsa nici lui Bob. Am mâncat cârnați cu cartofi prăjiți și am băut bere. Multă bere. Ne uitam prin geam la trecători. Speram că ei nu ne pot vedea prin perdeluțele albe cu pătrățele roșii. Erau tare amărâți.

Colonelul a fost gentleman. Bob a fost transferat o dată cu mine la aprovizionare. Râdea toată unitatea în spatele meu, dar nu-mi păsa. Cu atât mai bine: preferam să am de-a face cu saci de cartofi și zahăr decât cu refugiați. În toamna aceea m-am liniștit. Nu mai trebuia să fac carieră militară, nu mai trebuia să fiu ginerele colonelului… Nu mai trebuia, nu mai puteam, ce mai conta?…

Era foamete mare. Iarna lui ’45-’46 fusese tare grea, după o toamnă în care, din cauza ploilor, pe câmpurile Normandiei plutiseră cartofii, câți mai fuseseră cultivați. Iar vara lui ’46 a fost secetoasă. Când a venit frigul, a trebuit să dublăm paza depozitelor. Zilnic aveam incidente cu mulțimea care ne asalta înfometată. Ni s-a interzis să mai ieșim în oraș. Ne dădeau târcoale femeile, oferindu-se pentru o pâine sau un săpun. Ne înjurau cu ură, de lângă ruine, puștanii și bătrânii. Bărbați în toată firea nu mai erau printre localnici. Ne închiseserăm între zidurile păzite strașnic și ne întrebam ce naiba căutăm acolo. Războiul nostru în asta consta: să apărăm niște conserve. Uitându-ne în jur, știam că suntem norocoși că le avem.

• Când ne vor întreba acasă, ce-o să le povestim? căsca Bob, deprimat.

La barul ofițerilor nu mai mersesem de când m-a dat afară colonelul. Mi-au povestit băieții că de acum toată lumea cânta, sâmbătă seara, ”Doctor, Lawyer, Indian Chief”. Betty Hutton era noua regină, numai Bob îi era fidel în continuare divei lui din Philadelphia. M-a ascultat și, între patru ochi, îmi zicea Tom, nu locotenente. Voiam s-o dăm dracului de armată, o dată scăpați din Europa, și visam cai verzi pe pereți, fără să știm că ne dibuiam drumul prin viață. Bob voia să fie profesor de literatură franceză, eu mă gândeam să mă fac istoric.

Odată, Bob mi-a spus că Ilsa s-a spânzurat. Locuia într-o casă mare, în care înghesuiseră ai noștri niște refugiați. Se încurcase cu moștenitorul unei familii bune, ce reușise să se amestece printre refugiați. Tânărul conte a convins-o să-l acopere, să spună că aveau o relație mai veche, iar la momentul potrivit a dispărut. Mi-am amintit că i-am zis colonelului, de mult, că exista riscul ca printre fugari să fie naziști, care să încerce să scape. Din zona noastră de ocupație treceau în Spania, de acolo spre America Latină. Pe unii îi ajutau niște organizații catolice. Colonelul dăduse din umeri: tocmai i se ceruse să fie atent dacă apar medici, fizicieni ori ingineri printre refugiați. Contrar felului lui de-a fi, se interesase mai departe: îi triau, îi expediau în Luxemburg și, dacă răspundeau criteriilor, îi duceau în America. ”Sunt oameni de care e nevoie întotdeauna”, se mulțumise el să constate. ”Sunt oameni care scapă întotdeauna”, replicasem și mă privise enervat că-l pun la punct în public. Dar înghițise în sec, pentru că abia ce plecaseră nevastă-sa și fiică-sa.

Cu Ruth mă împrietenisem încă de când colonelul – am știut imediat de ce – m-a trimis să-i arăt împrejurimile. Era scundă, slabă, destul de ștearsă fizic, dar dată naibii ca fel de-a fi. Făcea ce făcea și atrăgea mereu atenția. Putea fi foarte plăcută sau foarte nesuferită. Era răsfățată și labilă. Cum îi zicea și numele, putea fi o bună tovarășă, ca să zic așa, de viață. Mai ales că începuse să mă atragă și fizic. Bob era intrigat, aproape oripilat. Nu înțelegea ce-mi place la ea, dar astea sunt lucruri pe care uneori e greu să le explici. La plecare, Ruth și-a lipit buzele subțiri și reci de ale mele, apoi mi-a șuierat la ureche vorbele văduvei biblice, al cărei nume îl purta, zise către soacra ei: ”Încotro vei merge tu, voi merge și eu. Unde vei locui tu, voi locui și eu. Poporul tău va fi poporul meu și Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu”. Apoi, îi simțisem limba mică și fierbinte mângâindu-mi lobul urechii, gâtul, bărbia și, în final, buzele, într-un sărut năucitor. Nu mă așteptasem la explozia aceea de senzualitate din partea fetiței lui tata, sfioasă în prezența lui și dată naibii în rest. Bob râsese în hohote când i-am povestit ce erecție-mi provoca amintirea spuselor moabitei din Biblie către soacră-sa Naomi.

• Ai grijă cine vei fi: Boaz sau Mahlon! râdea Bob, mult mai inițiat în Vechiul Testament decât mine. Mi-a explicat că Ruth a fost, după căsătoria cu Boaz, al doilea ei soț, străbunica lui David.

Eram un păcătos teribil, care citea Biblia în stare de erecție, din cauza ambiției ticăloasei odrasle a colonelului Andrew Hillman de a mă face să nu o uit în grabă. Făcusem o obsesie pentru ea, visam toate perversitățile posibile cu gălbejita aia care mi se vârâse ca un diavol în minte. Colonelul își mângâia mustața încântat, când mă vedea tresărind de câte ori povestea despre ea. Voiam să știu cum era în copilărie, ce făcuse în adolescență, mă încerca o gelozie bolnăvicioasă de câte ori auzeam vreun nume masculin asociat ei și mă întrebam dacă, într-adevăr, familia aceea de vază, care-și cunoștea arborele genealogic de la Războiul de Independență încoace, mă va accepta în defavoarea unor pretendenți cu stare și nume. Oare diavolița se mulțumea să mă aștepte suspinând?

Noroc cu Bob, care m-a vindecat de boala asta rușinoasă pentru un soldat. De la Gretchen, în schimb, mă procopsisem cu alta, cea pentru care a trebuit să trec atunci pe la doctorul Stieber, spre marea lui satisfacție de a mă vedea cu bărbăția speriată-n palmă. Dar o uitasem pe Ruth între picioarele scurte și grăsuțe ale blondei Gretchen, o uitasem pe sânii ei moi, pe care i-am sărutat până când, asta e tot ce-mi amintesc din noaptea aceea de beție a tuturor simțurilor, Gretchen cea bună m-a strâns, plângând încetișor, la pieptul ei primitor, de fată cumsecade, care, tot desfăcându-și picioarele pentru a supraviețui coșmarului de după război, uitase ce înseamnă tandrețea. Când i-am cerut lui Bob să mă ducă iar la ea, mi-a retezat-o, pentru prima dată:

• Îți ajunge!

Nu l-am întrebat ce a vrut să zică, de fapt. Poate că nici n-o chema Gretchen, cum credeam noi, luându-ne după franțuji, că se numesc mai toate nemțoaicele. Poate, bătrâni fiind, voi bea cu Bob un rom adus din Martinica și-l voi întreba despre ea și ne vom gândi, apoi, cum ar fi putut să fie viețile noastre…

De Crăciun, am primit o vizită neașteptată. Bob și Veronika mă așteptau îmbujorați în birou. Oare cum o fi intrat ea, pentru că tocmai veneam de la poartă, unde oamenii noștri distribuiau localnicilor bucăți de pâine și gamele cu supă de varză și slănină?

• Locotenente, îmi cer scuze și-ți mulțumesc că m-ai salvat. M-ați salvat, s-a corectat și l-a privit pe Bob, care s-a înroșit și mai tare.

Mi-a strâns mâna franc, bărbătește. Ochii verzi erau liniștiți, nu mai ardeau. Se întremase și era cochetă în costumul gri, croit pe talie. O uitasem, la fel cum alungasem departe istoria jenantă a mutării. Încercam să mă gândesc doar la ce va urma, așteptând să treacă prezentul prin care pluteam absent, poate cam deprimat. M-a indispus că mi-a amintit episodul ăla, dar m-a impresionat că s-a gândit să-și arate recunoștința. Oamenii, femeile mai ales, au adesea impresia că totul li se cuvine. Fata asta înțelesese că soarta ei a depins, la un moment dat, de decizia mea, luată pe loc.

Am băut cafea, Bob a adus ciocolată și am povestit, fumând veseli. Când a plecat, m-am uitat la fundul ei, ce se unduia pe picioarele lungi. Noaptea, i-am visat pieptul mic, tresăltând nervos.

• Crezi că are sânii tari?

• Poate, a mormăit iritat Bob.

O plăceam amândoi. Se născuse o nouă obsesie în cazarma de conserve. Vorbeam mai puțin unul cu altul. Cred că fiecare o visam în felul lui. Se obișnuise să treacă săptămânal pe la noi, apoi tot la 2-3 zile. Fără să vrem, fără să putem evita asta, eram în competiție. Tensiunea creștea de la o întâlnire la alta și regretam că mă împrietenisem prea tare cu Bob. Aș fi vrut să-i pot ordona să se retragă, să ne lase singuri. Nu era corect, așa că așteptam ca ea să aleagă. Ne aranjam ca doi adolescenți, în fiecare dimineață, la gândul că va veni. Așteptam în tensiune și, odată, când n-a venit patru zile la rând, era să ne batem din nimic, în văzul soldaților. Eram ferchezuiți, nervoși și caraghioși. Iar ea era frumoasă, prietenoasă și corectă. Ai zice că o făcea dinadins: nici o amabilitate față de unul, fără o drăgălășenie compensatorie față de celălalt. Poate că nici nu era vreun gest care să poată fi interpretat și doar în mintea noastră se țeseau pânze în care ne prindeam singuri. Pe măsură ce noi eram mai tensionați, Veronika era tot mai veselă. Se simțea bine cu noi și mă întrebam dacă nu e păcat să stric camaraderia aceea, pe care, de altfel, n-o crezusem vreodată posibilă între un bărbat și o femeie. Bine, recunosc, în cazul meu numai de puritate nu putea fi vorba, pentru că mă obseda pe de-a-ntregul. Bob o fi fost mai sentimental, mai pur, dar ăștia, din păcate, pierd de obicei. Așa că i-am făcut vânt fără nici o remușcare. În fața vânatului, bărbatul e bărbat, abia apoi prieten sau altceva.

Hotărârea am luat-o într-o seară de primăvară. Le povesteam de românul pe care-l întâlnisem, în prima săptămână în Germania, în curtea unui spital militar. Venisem cu un coleg căruia schijele unei mine îi sfârtecaseră pieptul. Fumam în curte, în așteptarea verdictului medicilor, și mormăiam înjurături la adresa Führerului care omora oameni și de pe lumea cealaltă. Bine zisese colonelul: ”Ar trebui să-i punem și noi să-și scoată singuri minele, cum fac francezii cu ei”. Militarul coborâse nehotărât treptele, cu o raniță în mână și se uita la mine. A venit și m-a întrebat, în cele din urmă, ceva. Zicea ceva-n germană și-mi arăta o direcție cu mâna, apoi spre mașină. I-am dat o țigară și l-am luat cu mine. Colegul meu urma să fie operat, medicii ziceau că va scăpa.

Românul era caporal, fusese rănit pe frontul de est și-l trimiseseră într-un spital din Germania. Când ai lui au rupt alianța cu nemții, a avut de ales să le devină prizonier sau să se înroleze la ei. Fratele lui fusese trimis în Siberia, împreună cu alți vreo sută de mii de camarazi, luați prizonieri de ruși imediat ce românii trecuseră în tabăra aliată. Așa că omul de lângă mine intrase într-o unitate improvizată de nemți spre sfârșitul războiului. Dar n-a apucat să lupte contra alor lui, care înaintau de astă dată spre vest. În drum spre Ungaria, pe undeva prin Austria, un bombardament a făcut praf coloana în care era. Caporalul a fost iar rănit și trimis în același spital bavarez. Într-o franceză chinuită, mi-a zis că se hotărâse să se întoarcă acasă. Îl așteptau nevasta și băiatul, pe care nu-l văzuse încă. Se dusese într-o permisie cu căruța până acasă, își arase câmpul și se întorsese pe front. În spital, primise o carte poștală de la nevastă, care-i dădea de veste că avea un fiu. L-am lăsat la gara din primul orășel.

Nu știu de ce, în seara aceea, mi-a venit în minte figura lui senină. Bob era cătrănit rău, mă asculta fără chef, probabil obosit să mă tot audă pălăvrăgind. Cu siguranță credea că fac tot posibilul să ocup toată scena. Veronika se juca tăcută cu paharul de vin și zâmbea vag, gânditoare. Numai mie figura acelui român îmi dădea o energie pe care n-o înțelegeam atunci.

Le-am mai povestit de un belgian care fusese înrolat forțat în detașamentele de muncă, în Germania, unde avusese un trai tare bun cu stăpâna unei ferme la care muncise. Bărbatul ei murise la începutul războiului, în Polonia. Belgianul nu mai voia să se întoarcă la familia lui. Voiam să-l trimitem acasă, împreună cu ceilalți belgieni, și, apoi, treaba lui, n-avea decât să se întoarcă. Mi-a zis cu lacrimi în ochi că n-are de ce să mai dea ochii cu o nevastă care-l înșelase, după cum îi scrisese un vecin. Era și asta o poveste, dar nu-mi plăcea atât ca aceea a țăranului care se dusese cu căruța de pe front să-și are ogorul și, apoi, în tranșee, aflase că a rodit un pui de om.

A doua zi, l-am trimis pe Bob să plimbe niște hârtii pe la comandament, toată ziua. Ca un făcut, Veronika n-a venit nici în ziua aceea, nici în următoarea, când l-am trimis pe la niște depozite pentru aprovizionare. A treia zi, exasperat de reclamațiile despre o piață neagră tot mai intensă, am decis că Bob trebuie să inspecteze piețele și magazinele. Veronika tot n-a venit. El nici măcar nu m-a mai întrebat seara de ea. M-am simțit, însă, dator să-i spun. A dat din umeri și n-a zis nimic.

Dimineața, am plecat la comandament. Am pierdut vremea, am glumit cu foștii colegi și le-am rânjit că o duceam excelent, ceea ce nu era departe de adevăr, având în vedere regimul crunt impus acum de colonel. Mă compătimeau în sinea lor, pentru că ajunsesem un paznic de conserve, în timp ce ei se antrenau să se bată cândva cu rușii. Unii mă detestau, pentru că din cauza mea suportau crizele bătrânului rănit deodată în ambele lui orgolii, de tată și de comandant. De fapt, orice mi s-ar fi întâmplat în ziua aceea ar fi fost mai bine decât să asist la plecarea lui Bob. Am procedat ca un ticălos și n-am mai dat ochii cu el de atunci. Cineva mi-a spus că și-a strâns lucrurile, și-a luat rămas bun și s-a mutat din unitate cu aerul cel mai firesc din lume, fără nici un comentariu. Un tip pe cinste. A fost ciudat să dorm lângă patul lui gol, dar nu la el m-am gândit. N-aveam vreme pentru mustrări de conștiință, nici nu era, cred, cazul de așa ceva.

Veronika plecase să-și vadă mama. N-o găsisem în biroul ei, unde traducătoarele mă priviseră lung, ca pe-un fraier care-a ajuns rău de tot dacă se târăște după ea în văzul lumii, tocmai pe unde-a primit, nu de mult, un șut rușinos în dos. Cât să stea la mama ei? Nu știu de ce, după amestecul de vis și fantezii de peste noapte, m-am trezit convins că avortase. Rămăsese însărcinată și, înainte să se observe, avortase. Cu rusul era exclus, trecuse prea mult timp. Cu Bob? Naiba știe de ce țesusem un scenariu atât de prostesc.

Partea cea mai șocantă a fost că, spre seară, când a apărut, arăta chiar ca după un avort. Nu c-aș ști eu multe despre asta, dar era complet transfigurată. N-a vrut să-mi zică mare lucru și asta mi-a întărit bănuiala. Dar nici n-a prea băgat de seamă absența lui Bob, fapt care m-a liniștit. Se purta exact ca el, când i s-a spus că trebuie să se mute. Oare ea știa? Mi-a propus să ne plimbăm. Nu era momentul potrivit, pentru că bătea un vânt, călduț ce-i drept, dar tare apucat. Ba a mai și început să plouă, cu stropi mari, rari, pe care noaptea ni-i arunca în obraji. Am luat-o sub pelerina mea. Niciodată n-am tăcut atât lângă cineva, mai ales lângă o femeie. N-am vorbit aproape deloc. Auzeam cum își trăgea cât putea de discret nasul, îi simțeam mirosul răsuflării, i-am atins spinarea udă de efort. Mergeam cu pași mari și deși. Vântul sufla dintr-o parte, ne împingea unul în altul. Am condus-o până acasă, închiriase o mansardă într-o casă veche, refăcută recent. Mi-ar fi plăcut să mă cheme sus, dar m-a pupat uscat, ca un copil, pe obraz și mi-a făcut cu mâna din prag: ”Ai grijă!”, mi-a zis.

Eram obosit după nopțile de încordare, după somnul irosit din cauza viselor și gândurilor, după drumul acela printr-un întuneric care-și lua prețul. Am trecut pe lângă o cârciumă și, o clipă, mi-a trecut prin cap să intru și să beau ceva. Erau nemți gălăgioși, cineva m-a văzut prin geam și au ieșit după mine strigând tot felul de măscări. Nu ne mai suportau. Demonstrau ziua tot mai nervoși. La comandament îmi spusese cineva că sunt tot mai dese zvonurile că unele unități se vor desființa. Nouă, oricum, ni se apropia ziua întoarcerii. Nu mai socotisem asta, până când l-am auzit pe Marvin zicând că ar fi cazul să ne plimbăm decorațiile pe strada mare de acasă. Un bou, v-am mai spus, doar fusese decorat pentru o nimica toată. Am grăbit pasul, îngrijorat că aș putea da de vreo belea cu niște nemți beți. Ar fi fost stupid, dar colonelul, Marvin și alții, poate de acum și Bob ar fi avut o satisfacție. Ar fi putut zice c-am primit ce meritam. Dar n-aveam de gând s-o mierlesc atunci, așa c-am ajuns mai mult ud de sudoare decât de ploaie.

• Și zi, Bob s-a mutat de tot? m-a întrebat Veronika, bănuitoare.

• Îhî, am încuviințat, ascunzându-mi jumătate de față ca să aprind o țigară.

• V-ați mai întâlnit?

• Nu, n-am reușit încă…

• O să-l caut. Poate-i facem o vizită împreună.

Stătea cu fundul rezemat de birou, întoarsă spre mine. M-am ridicat și-am intrat în rotocolul de fum pe care tocmai îl aruncase. S-a dat pe spate nedumerită. Am înaintat în spațiul ei vital, i-am luat fața în mâini și-am sărutat-o. N-a reacționat deloc, așa că am continuat să-i sărut obrajii și fruntea, uitându-mă în ochii ei speriați. Când mi-am lipit iar buzele de-ale ei, mi-a trecut mâna după cap și m-a tras spre ea.

Timp de două luni, am fost un adevărat rege. Tot la două-trei zile, aveam parte de o noapte scurtă de dragoste, atât de intensă, încât între întâlniri nu mă puteam desprinde de amintirea dăruirilor disperate. Atunci am aflat ce vulcan ține o slăbănoagă între coapsele abia schițate. Îmi zisese o chestie din asta, pe vremuri, unul, care tot râdea de mine când întorceam capul după fiecare fund rotund ce-mi ieșea-n cale. Ei, uite că i-am dat dreptate pe pielea mea. Mă durea în cot de refugiați, de tensiunea internațională, de cortina de fier, de zvonurile despre războiul iminent cu rușii, de atacurile civililor asupra depozitelor și chiar a unor patrule. Nu mă interesa nimic altceva decât fundul acela mic și nervos, care se crispa în palmele mele și sânii mici, tari, cu sfârcuri impertinente, care mă loveau peste față. Fumam epuizați în așternutul ud, încleștați într-un amestec de mirosuri și gâfâieli care ne trezeau iar pofta. Odată, am băut cam mult și-am adormit amândoi, așa că era să mă dea de gol întârzierea. N-avea rost să risc o carceră la final. Mai ales că nu-mi făceam treaba decât de formă și se adunaseră nemulțumiri la comandament. Nu mă prea speria, însă, când îmi atrăgeau unii atenția că abia acum o să văd ce înseamnă răzbunarea colonelului. Niciodată n-am simțit moartea mai departe ca atunci.

Când am încercat, ipocrit, să zic ceva, într-o noapte, despre chinurile vieții dimprejur, Veronika s-a lipit de mine și mi-a șoptit pătimaș:

• Taci! Bucură-te că suntem pe partea bună a lumii! E atât de rău dincolo, că nu putem decât să ne iubim.

Avea dreptate, n-aveam cum să-i salvez pe alții, dar pe ea și, implicit, pe mine, cu siguranță da. Și făceam tot posibilul pentru asta, mai ales că pregătirile de întoarcere acasă mă presau să încalc orice precauții, numai să o văd mai des. Convenisem să vină la mine, cât mai curând cu putință, și mă îndemna să le scriu alor mei de existența ei, să nu aibă un șoc că le aduc o nemțoaică pe cap.

Până când, în toiul verii, a dispărut iar la mama ei, apoi a reapărut și mi-a zis că mama ei a venit în oraș și trebuie să stea cu ea. N-am înțeles cum de era așa de ocupată mama ei încât n-avea vreme să mă cunoască. Nu voia să știe cine-i ia fata peste ocean? ”Nu e momentul potrivit”, îmi tot repeta Veronika și gândurile-i erau aiurea. Mă îmbătam zilnic, convins că am fost folosit și că oricând poate veni să-mi spună că s-a terminat. Nu eram nici primul, nici ultimul care ar fi pățit-o. La urma urmei, în viață mai degrabă o pățim. Aproape că-mi era frică să o mai văd.

A venit într-o după-amiază, zâmbitoare, elegantă, înfloritoare. Normal c-a atras atenția și de data asta. Mă simțeam bătrân, uscat și încercănat, topit într-un fotoliu, cu inima cât un ac de gămălie: mă părăsește, nu mă părăsește? Mi-era milă de mine. Eram vai de capul meu. Dar poate că nici un bărbat nu e bărbat cu adevărat până nu ajunge atât de jos. Îmi povestea zglobie, mă pupa superficial, era agitată și nu mi se părea nimic jucăuș, ci totul fals. ”Cum m-am putut lăsa păcălit de fata asta?…”

Încercam să iau distanță. Dar nu mi-a lăsat timp. Era atât de halucinant ce începuse să zică, încât am oprit-o, am pus-o în locul meu în fotoliu, am luat o sticlă de Asbach și-am turnat în pahare.

• Taci, bea și repetă rar, te rog.

Brandy-ul mi-a luat durerea de cap. N-am mai fumat, ci doar am băut, cu înghițituri mici, dese, după ce-l plimbam prin gură, înainte de a-i da drumul să ardă totul. Era dulceag și înșelător.

• Vrei să zici că e tatăl tău?

• Da! Mama a intrat prima dată la idei, când i-am povestit de conferințele pe care mi-ai zis că le ținea colonelul: ”aveți grijă la fräulein!” Și-l maimuțăream – ”aveți grijă la fräulein!” – râzând de învățăturile lui de pe urma războiului…

Da, colonelul era tatăl ei! Se întâlnise deja cu mama ei, luaseră toți trei masa, plânseseră îmbrățișați, iar colonelul o întrebase pe Veronika dacă vrea să-și cunoască sora vitregă.

• Nu te îmbăta, pentru că trebuie să facem un plan! Va trebui să vii cu mine. Nu mai avem mult timp. Plecați în două săptămâni. Tu le-ai cunoscut. Cum sunt fiică-sa și nevastă-sa? Bine, bine, mamei nu-i convine faza cu nevasta, dar asta e, fiecare a avut viața lui…

Mă și vedeam la cină cu colonelul și cele două familii ale lui. Bag mâna-n foc că Ruth mi-ar fi pus ceva în mâncare. Pe soră-sa cea nouă ar fi cruțat-o în sadismul ei, dar pe mine m-ar fi otrăvit. Asta dacă taică-său m-ar fi primit în casă, nu cu o pușcă în prag. Și dacă maică-sa n-ar fi pus pe mine câinele ăla mare, galben și rău, cum ziceau că l-o fi chemând?…

• La ce te gândești?

• La un câine…

• Vino încoace, prostuțule.

Peste umărul ei, mă uitam spre biroul gol al lui Bob. Mi-ar fi prins bine să fi fost acolo, uitându-se rezemat într-un cot la mine.

Horia Blidaru